Deschidem valizele.
Matias se apropie curios și prudent, o vreme nu lasă tigaia din mână.
Apoi începem să scotocim cu toții, desfacem cadourile, conținutul pachetelor e împrăștiat peste tot. Irina îl învață să ciocnească ouă roșii. Lui Matias îi place și le ciocnește singur pe toate.
Întindem masa de Paște pe măsuța mică, mâncăm cu genunchii la gură, nu-mi iau ochii de la Irina, e veselă și mănâncă din toate cu poftă. La un moment dat incepe să sughită
„ because of the tumor, cum zic chinezii ăștia. Pe undeva pe-aici e o agendă în care Juan notează ora și minutul la care sughiț, in fiecare zi. Tu trebuie să faci la fel”
I-a mai crescut părul, acum câteva săptămâni era ca o creastă pe mijlocul capului. Poartă tot timpul o șepcuță albă, trasă puțin pe urechea stăngă, să nu se vadă locul gol și cicatricea rotundă.
După operație nu mai știa să citească și vedea doar o jumătate de imagine…jumătatea stângă. Se lovea de tocurile ușilor și de tot ce era „în stânga” , apoi a învățat să miște capul înspre stânga tot timpul și să se ferască astfel de praguri, colțuri, tocuri de uși.
Nu ține minte 3 litere: H, R și G și ca să păcălească propria memorie a inventat un alt mecanism de recunoaștere.
N-a uitat să vorbească în cele 4 limbi.
„Te înveți cu orice, uită-te la mine. Câte s-au schimbat în viața mea”.
Mă privește atent, să vadă dacă am înțeles cât de greu este și cât timp îți ia să accepți. Da, am înțeles.

Mai greu e dimineața, când mă trezesc. Câteva secunde, foarte puține, nu-mi amintesc, apoi adevărul acesta năvălește ca o apă neagră peste mine …Irina are cancer…și eu trebuie s-o iau de la capăt și să parcurg în fiecare zi același drum, de la disperare și groază până la acceptare.

Prima noapte împreună, în Yanhua, în rezerva de la etajul XIII.
Prin peretele subțire al dormitorului ascultăm amândouă un plins înăbușit, Cristiana plânge alături.
Vorbim în șoaptă. Îmi pune întrebări una după alta, nu are răbdare să primească răspuns…cum a fost în avion, cum m-am descurcat în aeroporturi, dacă am dormit, dacă am văzut și eu cum ”chinezii ăștia fac gimnastică în avion, te ridică de pe scaun, ies pe culoar și încep să dea din mâini și din picioare, să alerge”….da, am văzut.
Brusc o cuprinde un frison, tremură , îi clănțane dinții, îmi spune să o strâng tare de mână…atac de panică.
O iau în brațe, îi ascund fața la pieptul meu, o străng căt pot de tare, îi vorbesc …tremurul se domolește, încet-încet respirațiă sacadată se
calmează, transpiră, o șterg și îi suflu ușor pe obraz.
„ei, gata, asta a fost. Ai trecut bine primul test” și-mi zâmbește. Adoarme, ascult cu un fel de recunoștință respirația ei.


Soare și vânt. Ploaie și vânt. Zăpadă și vânt...vântul mereu, în orice anotimp.
Acum e soare. Și vânt!
Ieșim în oraș, Irina vrea să-mi arate împrejurimile, în zilele în care ea stă câte 8 ore în pat, cu perfuzii, eu trebuie să ies să fac cumpărături, să-l plimb pe Matias. Ãzi e zi fără perfuzii, ne cerem voie de la asistentă să ieșim, ne dă voie.

O frumusețe construită grăbit, și urâțenii ascunse peste tot în spatele unor plăci de placaj, al unor uși înguste închise cu sârme și cuie.
Am luat cu mine o cărticică de Amelie Nothomb în care întâlnirea cu China e descrisă în multe registre.
Un tărâm al captivității eterne, botezat Niciodată.
Poate nu e așa. Încerc să dezghioc din imagini una care să păstreze ceva adevarat despre ei și despre lumea asta a lor.

Poporul zâmbăreț din Yanhua.

Vântul bate mai tare decât ieri. Uscat, aspru.
Și soare orbitor. Unde am mai vazut noi asa ceva…