Astăzi am primit un mesaj de la o colegă de aici, din Virtualia, de pe NetLog, proaspăt înscrisă pe lista mea de prieteni. Mă invita să citesc un articol legat de plecarea din această lume a lui Adrian Păunescu.
Dat fiind faptul că de patru ani am început să public ceea ce scriu, mi-am făcut un obicei din a mă documenta, cel puțin minimal, înainte de a îmi exprima opiniile cu privire la un fapt, un om, o idee. Am procedat și aici la fel, doar că, fiind vorba despre un personaj foarte mediatizat, foarte cunoscut, am considerat că e cazul să acord mai mult timp documentării.
Astfel, am citit articole diverse, publicate în cotidiane online, mai mici ori mai mari, cu impact sau impact mai puțin semnificativ, am citit bloguri, comentarii la articole...
Ceea ce am constatat — și m-am bucurat să descopăr asta pe un blog al unei redactore de la „Academia Cațavencu” (sic!!) — este că, peste 90% dinte publiciști, au uitat ceva esențial: Anume, faptul că, înainte de „poetul”, „geniul”, „jigodia”, „lingăul”, etc., etc., înainte de orice altceva, epitet, adjectiv ori caracterizare, au uitat că A MURIT UN OM!!
Sunt destul de dezamăgit de felul în care, covârșitoarea majoritate reflectă acest moment, dificil pentru familia celui plecat.
Da, dragii mei colegi, din Virtualia și de aiurea, înainte de toate, ați uitat că a murit UN OM.
Ați uitat că, înainte de orice epitet, caracterizare, indiferent de coloratura acesteia, există acel ceva inefabil, intangibil, care face din masa de carne, cartilagii, sânge și oase, o Ființă omenească. Suntem, fiecare dintre noi, dincolo de orice altceva, Ființe omenești. Pe cale de consecință, avem o mulțime de caracteristici care ne conferă unicitate. Și spun unicitate, în sensul originalității absolute. Totuși, oricât de unici am fi, între noi există legături extrem de puternice, invizibile, pe care, oricât am vrea să le ignorăm, să le desființăm, le putem doar afecta într-un sens sau altul. Spre „omenesc” sau spre „animalic”. Iar aceste legături se manifestă fără să ne ceară aprobarea și ne fac aparținători speciei homo sapiens sapiens, de pe planeta Terra, a treia de la steaua „Soare”...
Am văzut cu stupoare și uluială, recunosc asta, cum majoritatea se repede să muște cu furie ori cu fanatism-pro/contra, o halcă, ori măcar o firimitură din festinul numit „Adrian Păunescu”. Am văzut mai mult extremism decât omenie și înțelegerea faptului că a plecat dintre noi un om, cu toate cele care l-au făcut ceea ce este și ceea ce va rămâne, atât cât va rămâne în conștiința națională a românilor și poate, în conștiința planetară.
Și vin acum și mă întreb eu: Câți dintre cei care s-au grăbit să împroaște cu noroi ceremonia sumbră și momentul de reculegere și-au pus întrebarea: „Cum ar fi fost România fără Adrian Păunescu?”. Aceeași întrebare însă, ar trebui să și-o pună și partizanii lui fanatici, care spumegă de furie împotriva opozanților, ca și dușmanii lui.
De ce spun asta? Foarte simplu: La ce îi mai folosesc acum, toate acestea, lui Adrian Păunescu? Dar mie? Dar ție?
Pentru că, iată, acum ne aflăm în fața unui Adevăr implacabil, imposibil de schimbat: Din Adrian Păunescu, a rămas doar munca și crezurile sale, transformate în amprente puse pe noi, ceilalți, sub diverse forme, înăuntrul nostru.
Eu, în locul tuturor celor grabnici la vorbă iute, tăioasă și spumegătoare, „degrabă vărsătoriu de sânge”, vorba cronicarului, indiferent de care parte ar fi, am în vedere un moment de reculegere, în care să răspund întrebării:
„Ce a lăsat Adrian Păunescu în mine”
În aceste clipe, dar și mai departe, în anii care vin, e singura întrebare la care merită să caut un răspuns. Să cauți un răspuns; să căutăm. Toți. Sine ira et studio.