Am coborât printre vocile demonului interior, parte din vis, parte din răsărit. Conturul noilor mesaje intestine se formează pe palierul damnării momentane. Nu sunt real decât în măsura în care mă recunosc ca atare. Teama de prezent este mult mai puternică în dorința de a fi real, dar un obiectiv a fost atins în acest sens: am eliminat trecutul ca emblemă stabilă a coșmarului zilnic. Am ajuns replica propriei resemnări, a veșnicei întrebări, a problemelor cotidiene: merit mai mult decât pot procura prin forțe singulare? Uneori încerc sentimentul optimismului și prevăd o concluzie aparentă, derivată din pozitivismul momentului. Altădată, revin pe nișa tresăririlor vagi, dar tot mai insistente. Devin un element incisiv, dar dureros pentru aspectul de utilitate, deoarece aceasta din urmă mă detestă încontinuu.
Parte din apus, parte din coșmar. Poate motivele ezitării rezidă în lipsa unei ocupații permanente, plăcută prin intensitate, dar detestată prin esența valorii intrinseci. Poate revin la aceeași îndoială pentru că nesiguranța este stăpână. Poate sunt ireal, iar aceste gânduri sunt așternute de un trecut mai viu decât viitorul.
Parte din amiază, parte din nocturn. Razele încălzesc mai mult decât căldura reală, mult mai puternică, dar și deziluzionantă. Calmul s-a instalat doar în aparență, dorința căldurii efervescente devine un laitmotiv greu de ignorat. Norocul nu mai revine, iar voința rămâne la un nivel insignifiant. Pașii urmăriți pentru reliefarea aventurilor unei artiste anonime (dar atât de reală prin intensa-i activitate!) se îndepărtează, sunt uitați de vânt și soare. Acești pași sunt inutili, în ciuda inspirației de moment creată de simpla existență a artistei...
Parte din viață, parte din convalescență. Inovația evocată pe baza unor cuvinte aruncate în vânt pare mai superficială decât un falset în pragul infernal al eșecului muzical. Conștiința s-a agățat de un fir subțire de realitate, cu intenția unui harakiri mult mai real. Fabrica de tristețe pare închisă, dar muncitorii o refac din temelia inovației părăsite. Sentimentele nu mai contează în hăul creat de simpla relaxare a inspirației de moment. Plec spre nevoi mai umane, dar revin într-o nouă relaxare providențială, în ecourile sonore ale artistei...