Scrie ceva. Spiridusul cu ochi verzi îmi tot șușotește în urechi când pe o parte, când pe cealaltă. El crede că totul e atât de simplu, atât de real și de ușor, de parcă aș putea sa pun mâna pe un creion și să scriu ceva, orice. Așa, fără greutate. Doar pui mâna cum ai învățat în clasa întâi, lipești vârful de hârtie și scrii. Orice, oricum, important e sa scrii și să îți dai drumul la talent. Acel talent latent. Important este să continui.

Ultima dată când te-am simțit stăteai
Pe ultima piatră pe care aveam să o văd zăcând moartă
Și rece ca o binecuvântare
A p ă s ă t o a r e.
Erai liniștit și gândurile-ți fugeau de colo-colo
Prin părul meu desfăcut, pe pielea mea care te vroia aproape,
La mine,
La tine,
La noi și un copil.

Te-am simțit puternic, dar

Nu am vrut să recunosc.


Așa. Scrie. Nu cred că mai pot să mă joc. De fiecare dată mi se pare că exagerez, că totul e greșit și sună patetic, penibil, copilăros, stupid, numai literar nu. Aș vrea să-ți împărtășesc gândurile mele, să te las să le auzi, să-ți cânt ceva și să te miri ce voce puternică am, dar nu am arătat-o nimănui. Aș vrea să-ți mai scriu un poem și să înțeleg de ce am făcut asta (care e scopul, finalitatea pentru care am scris) sau să te fac să îți fie frică atunci când adormi, spunându-ți o povestioară. Uneori aș vrea doar sa ma pierd într-un haiku. Simplu, frumos și fără ocolișuri. Alteori aș vrea să


Aș vrea să mai aud zgomotul pașilor
Pe gresia din bucătăria pe care am uitat să o mai împart cu tine
Sau să trag de o parte a păturii și să simt cum
De cealaltă parte
Tragi tu.


Mai scrie ceva. Spiridușul cu ochii verzi devine isteric. Dar are dreptate. Aș putea scrie ceva. Bucureștiul este pentru mine un oraș cu multe idei și oameni diferiți făcând lucruri diferite. În fiecare zi trec pe lângă fete cu aparate de fotografiat în mână pozând orice, oricum și având impresia că talentul o să apară dintr-o poză cu o clădire pe diagonală. În fiecare zi trec pe lângă oameni de tot felul, nații diferite, vorbind limbi diferite și mai învăț câte puțin de la ei. Aș putea scrie despre masele de oameni care se grăbesc în pasajul de la Unirii, dar nu ajung nicăieri. Pentru că e prea aglomerat. Totul e prea aglomerat. Aș putea scrie cum parcurile au mirosul lor specific și toamna au frumusețea lor rece pe care nu oricine o înțelege. Despre copiii agitați pe care un paznic rătăcit îi alungă de pe iarbă, iar ei se furișează în alt colț al parcului continuându-și jocul. Despre multele și plăcutele cântece ale unor artiști neauziți. Despre oameni, oameni, oameni.


Am uitat și zilele săptămânii cum străluceau
De fiecare dată când respiram și fugeam de strigoi
Invizibili.
Îmi era frică și frica devenise o obișnuință secretă,
Iar nopțile lungi în fața șemineului cădeau
Sacadat peste mine.
Lucram și foile se încrețeau sub greutatea pixului
Iar umbrele îmi continuau povestea.

Acum plouă,
A venit frigul și se simte toamna,
Dar nu e nimic trist. Totul e colorat și viu
Ca o viață de copil fericit.

Iar visele cu monștrii și foile .txt încep să prindă viață.
Hai să-ți povestesc.



Scrie ceva. Da scriu. M-am hotărât.

Scrie ceva. Pentru că eu sunt tu de fapt. Iar tu vrei să mai scrii ceva.