poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-29 | |
Cuvânt înainte
A rămâne preț de o lectură atentă față-n față cu poezia cuminte și cu minte ( dar nu numai atât) a doamnei Viorela CODREANU TIRON și apoi cu ecourile acesteia este un privilegiu de mult râvnit, ba, mai mult, un delict apriori iertat de către firescul și nobilul omenesc din tine în drumul spre insaturabila nevoie de frumos crescut trudnic în cumplitul război... pașnic dintre Vraja clipei și Vrajba clipei, cele două ipostaze și titluri ale volumului comasate provocator într-unul singur, ca un memento al perenei confruntări. Poezia de față, că vrea sau nu vrea, că știe sau nu știe, că răspunde sau nu întru totul intenției nemărturisite a autoarei, încearcă să întrețină o pace (totuși belicoasă) între cumplitele zbateri din universul individual al omului, fără să aresteze, să dojenească sau să ucidă. Armele războiului nonviolent sunt toleranța de ordin superior și înțelegerea rațiunii atât a vârfurilor în sus, cât și a celor în jos, ocrotirea și mângâierea deopotrivă a tuturor contondențelor, a firescului acestora în necuprinsul imperiu uman al fiecărui individ. Dezideratul (nemărturisit), în ciuda redundanței voite, este împăcarea... neprietenească între seva războinică a sângelui vieții gata să-și țâșnească flacăra roșie a răzmeriței și lacrima bucuriei vieții totdeauna gata să stingă pojarul. Deci, vrajba clipei contra vrăjii clipei, sau invers. În fond, nu asta trăiește omul, nu ăsta îi e datul și nu grație izbânzii și neizbânzii în acest război nerăzboi este el suprema minune a lumii luiDumnezeu? Poeziile din acest volum – s-o spunem de pe acum, putând ilustra cu fiecare dintre ele – sunt un imn adus acestei superbii a sufletului omenesc, imn eroic tocmai prin nebeligeranța sa. Citez din subtextul nescris al versurilor: «Suflete al meu, încearcă, rogu-te, să trăiești în pace aprigul război dintre cele două chemări care te dispută cu forțe relativ egale: ale raiului bucuriilor care te luminează și ale chinurilor iadului care te întunecă!» Câștigul este această veșnică încercare, pentru că aparenta reușită faptică e iluzie. Câtă risipă de viață face viața pentru aceasta! Oare de aceea e veșnică, veșnicindu-ne încercările și întrebările? La naiba răspunsurile! După ce le-am avea, ne-am plictisi, adică am trăi numai ca morți. Ce este timpul? / Este, oare, dezvăluirea culorilor, / și a miresmelor/ sau o tolbă a amintirilor?/ Este, oare, uitare sau chemare?/ sau prăbușire și înălțare?/ sau, poate, căutare și pierdere,/ găsire și rătăcire?/ o fi doar un mister/ sau revelația supremă?.../Un singur lucru nu trebuie să uiți:/ Prăpăstiile adulmecă, întotdeauna, clipa rătăcirii!/ Să nu ne temem însă nici de marile răspunsuri, fiindcă nu vom ajunge niciodată la ele. Unii da, de pildă poeții, ajung, dar numai cu puterea vorbelor, mai ales, a vorbelor gândului. Celelalte puteri ale omului sunt prea slabe, își fac iluzii deșarte. Dar ce bine e așa! Ce frumoasă e neliniștea, și ce viață când știi că e numai neliniște, nicidecum vreun pericol că am putea cunoaște totul și, în consecință, rațiunea existenței noastre ar dispărea. Teamă? De ce teamă, chiar dacă Se prăbușesc zorii peste mine/ pecete înfierată să-mi pună/ pe inima ce aleargă beteagă/ și-și caută rămășițele prin tine. Și ce dacă? Nu asta ne e menirea? Îndrăznesc să afirm că asemenea poeme trăiesc difuz, inexprimabil, în fiecare dintre noi, dar, din lipsa hainelor, nu pot ieși în lume. Se rostesc însă în noi, în ceasurile de meditație când, aparent, suntem singuri, dar de fapt în compania întregii lumi, a necuprinsului invitat la dialog. Abia atunci vorbele își arată acolo în ele și între ele întreaga corolă de valențe și virtuți. Dar glasul – nu, glasul e apanajul poeților. Ajungem astfel, după ce parcurgem tot mai liniștiți încrâncenarea tot mai cumplită a războiului cu pacea sau a păcii cu sinistrul, ajungem la deloc paradoxala liniște învolburată abundent, dar mut, la frenezia de a trăi în compania clipei de vrajă și a celei de vrajbă. Pe de altă parte, poezia Doamnei, o poezie și a distincției, nici nu trebuie decriptată. Ea se insinuează în cititor ca lumina, îl cucerește, îl face pe nesimțite biruitor, prin profunzimea francă și înțelegerea tainelor care, încet-încet, se lasă dezgolite ca să-ți arate în spatele lor altele, tot mai inexpugnabile. Cuvintele, nesiluite de tirania poetului dur care le înhamă zadarnic la poveri peste puterile lor, își dezvăluie din plăcerea lor înțelesurile și subînțelesurile la imboldul sărutului și nu al biciului. Într-o lume care cultivă cu fervoare șocul, instinctele gregare irațional și premeditat dezgropate, care cultivă obscenitatea și în care coexistă (Doamne!) industria războiului, a morții cu industria frumosului confecționat în serie să înlocuiască frumosul, poezia doamnei Viorela CODREANU TIRON este un balsam, un panaceu, un memento pentru om să nu abjure de la condiția sa de suflare dumnezeiască de dragul efemerității sclipitoare și zornăitoare. Să aspirăm toți, unguibus et rostro, la genial? Dar într-un șirag de perle veritabile nu există nicio perlă, iar geniile s-au născut și au crescut din zicerile – perle născute și crescute de popor: A fi sau a nu fi... Lumină, mai multă lumină... Omul e măsura tuturor lucrurilor... Arta e lungă, viața e scurtă... Armele să dea întâietate togii, laurii – elocinței... Cunoaște-te pe tine însuți... Mulți chemați, puțini aleși... Poet te naști, orator devii... Nu voi muri de tot... Știu că nu știu nimic... Vă mulțumesc, stimată doamnă, pentru efortul de a demonstra că singurul război care trebuie luptat este războiul – pace cu tine însuți. Ștefan GOANÞÃ Tot ce vă spun Am străbătut întinderea de piatră goală, pustiul străjuit de stânci acoperite cu gheață și-am întrupat cuvântul ca să înțelegeți tot ce vă spun și, mai ales, ce nu vă spun. Oare cine sunt? Sunt, oare, pana de pasăre rătăcită-n agonia zborului? sau izvorul secat din lacrima toamnei? Sunt amurgul înnourat de-acele ploi îndelungate? sau doar o ancoră legată de cer și aruncată-n oceane?! Dar și mai mult de-atât aș vrea să știu ce ferecă porțile dinspre Tine? Îmi vei spune vreodată? Spune-mi de unde încep și de unde vin gândurile – aceste amintiri dintr-un trecut-netrecut? Și unde s-a pierdut tărâmul pe care, până și noaptea, florile sunt luminoase? Și, spune-mi, dacă știi, unde este cumpăna de sus a izvoarelor? – locul în care până și sufletele uscate pot înflori măcar o dată? Clipa Se-așterne ceasul înserării, iar rememorarea pătrunde tiptil în mine… și în timp; aducerea-aminte se grăbește, ca nu cumva să uit ceva. Și vine, vine precum fulgerul clipa –, clipa când trebuie să dau socoteală: când, fără remușcare, memoria îmi propune, acum: „Jocul chibzuinței!“ Protejat copyro! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate