Cu parere de rau incep sa insir ganduri intense de tristete, de durere, pentru ca noi romanii am ajuns ceea ce nu voiam sa fim...niste himere care ratacim printre noroaie si masini prafuite, printre nalucile fiintelor noastre surazand de bucuria trecuta in vechile noastre copilarii petrecute la bunici, pe acele meleaguri inmiresmate de trandafiri imbujorati cu roua, pe acele imense pajisti de un verde aprins si bland care ne mangaiau obrajii cu tandrete.
Atat mi-as fi dorit sa pot avea,imensa caldura daruita de bunii mei , care-mi alintau copilaria intensa , razvratirile mele de pusti alergand prin ploaie, zbuciumul sufletului ce era aprins de caldura exterioara a vietii cunoscute. Acum, timpul a trecut parca scapat printre degete si ne ofera reversul medaliei, clipele devin mai dure si ratacim prin norii negri sau albi ai vietii ce ne-o insiram clipa de clipa si de ce nu ,imi insir pe moment cati amici mi-au plecat in Ceruri asa de tineri ,sau cum au apus fizic contemporani artisti...muzicieni supercunoscuti; viata mea era extrem de rece fara muzica si arta, eram gol... fara sentimente.
Stiu macar sa aleg cum sa privesc viata la intensitate maxima...si chiar daca foamea trece prin stomac , la mine foamea mai trece si prin altceva - prin inima si prin creier, altfel nu m-as simti bine deloc, as fi un bolnav cronic... fara vlaga si inertul simturilor m-ar invalui intr-o ceata densa...fara scapare.
Spre surprinderea celor ce ma citesc, poate, sunt un tip plin de viata, care iubeste intens culorile date de universul terestru.