Clona depresiilor normale, originalul tremuratului tomnatic. Calmul senil al viitorului aduce picături de rouă, trimite spre extrem, povara florii ofilite. Trezire punctuală și reversul medaliei plăcerii pierdute în ceața nopții fără lună. Buzele incinerate suflă aburul cromat spre copacul vieții și al distrugerii, iar nopțile sunt tot mai reci fără tine. Creuzetul albinos prinde rădăcini mirifice, calcinate pe durerea pierderii, pe status-ul oprimat, siniliu. Crema ciocolatie se pierde uluitor printre aplicele dominației firescului, iar suflarea ta caldă provoacă temporizarea clipei de neuitat. Sunt pierdut pe calea bromurii de calciu, ca o moleculă fragilă printre atomii demenței. Iubirea mea a devenit un patos înfricoșător, pupilele tale dilatate converg spre clasicul delir al afecțiunii absolute, fluturii demonici se hrănesc prin devorarea sinelui, dar și a corolei de minuni a vomei calde. Iar astăzi sunt viu, trezit, terifiant prin ovalul ocular și resentimentele triunghiulare, iubăreț ca adolescentul orb la mizeria meschinăriei mașinale a mortalității malefice.
Conturul iubitei este vag întrevăzut printre umbrele atipicului, printre sentimentele arbitrariului, printre gândurile superficialului, uluind, înspăimântând, lovind masele informe de albii senine. Cobor în pivnița plăcerii masochiste și îmbrățișez prezentul, uitând trecutul și iubind cu înfiorare viitorul atât de ireal. Afecțiunea mea s-a disipat ca o ploaie efemeră de toamnă, iar replica unei EA inactive m-a transformat în colosul nesemnificativ al istoriei. Culorile disipate se aprind pe altarul nesimțirii, iar Universul creează apologii pentru nimicuri, abisul cântă Beatles iar omul încearcă să atingă eternitatea vizibilă. Suntem doar umbrele a ceea ce nu am fost niciodată, carnagiul unui genocid ce trebuia comis. Iubirea pierdută strigă pentru ultima oară pentru iertarea trandafirului verzui, încă inapt, bolnav de clorofilă.
Sunt viu, dar pentru cât timp?