Coloane de lumină și rezistența becului de 100 W... Prezentul, timpul de care vorbesc mereu ca de un zeu atotputernic, începe să mă înfrângă. Încet, încet, adolescentul dispare, iar rămășițele contorsionate se prăbușesc sub vulturul bicefal al maturității. Obiectele, tendințele, voința (slabă, ce-i drept) capitulează și se evaporă în colțurile întunecate ale tăcerii. Orchestra nu mai cântă, iar ultimele concerte le simt în piept ca niște ciocane încăpățânate, tropăind în pas de gâscă, ultimii pași reali. Deși cântecul meu pare veridic, nimic nu-mi suprinde simțurile aproape amorțite, iar ceea ce percep din punct de vedere emoțional nu este integrat în prezentul crud. Trăiesc și atât. Emoții vii, spontane, cutremurătoare, somniferice au dispărut, iar găsirea lor revine unei munci realmente sisifice. Privirea se-ncețoșează, luminile orașului se sting, percepțiile sunt acoperite de umbrele numeroase, iar noaptea nu iartă. Ultima speranță de renaștere mă respinge, iar motivul este clar: sunt respingător. Râd, dar este un rânjet străin, îmbrățișat într-o realitate care nu-mi aparține. Plâng, iar această manifestare este mult mai aproape de realitate. Sunt indiferent, calmul indiferenței definește clipa în care sunt cufundat acum. Nimic nu este real decât propria viziune, propriul calcul mental, propriul drum pavat cu nobile...resentimente.
Coloane de întuneric și spulberarea becului chior care ne păzește. Tendința spre golul magnific, tentația sfârșitului, obsesia lașității și renunțarea atât de ușoară la luptă... Frumusețea renunțării, charisma somnului odihnitor, somnul ireal, în care ceasul nu mai sună iar mama nu te mai trezește pentru micul-dejun. Ce tentație!
Cobor în pivnița estică, cotlonul inuman pentru învierea sentimentelor perfect umane.
Simularea reprezintă faptul de a face să pară adevărat ceva inexistent, a da în mod intenționat o impresie falsă (dex). Iar simularea reușește în mișcările pe care conștientul le preia, înșelând ochii ne-experților: pare că exist, pare că sunt real, pare că trăiesc, pare că îmi pasă. În realitate...Dar cine este real dintre noi? I-am înșelat pe toți, iar din acest moment am hotărât să duc iluzia până la capăt: voi încerca să-mi "trăiesc" tinerețea, să alerg după fantasmele umane ca și cum ar fi scopuri în sine, să îmbrățișez iubite una noctes ca și cum m-ar salva de la prăbușire, să culeg laurii unor realizări efemere, opace și neverosimile în esența lor. Da, voi încerca și umanitatea "aceasta", doar pentru că este "politically correct". Dar inima mea, asemenea acelui al treilea conștient ascuns al japonezului ideal, va cunoaște adevărul, reacționând la valorile reale, la suficiența moralei și la demnitatea masculină, atât cât a mai rămas din ea. Pe curând, umanitate!