... Tata făcuse o mică afacere cu musafirii corturari ai satului, țiganii. Se târguise cu ei la masa de lângă poartă, sub duzii abia-nfrunziți, în a doua zi de după Paște... Obiectul târguit urma să-i fie adus în toamnă, înainte de hramul satului. Nu voia să destăinuie prea multe detalii asupra acelui obiect, care pentru mine era de-a dreptul misterios.
"Gata! V-am zîs gistuli gìspri șì-am vorghìt cu țîganii corturari. La cìmpu’ potrijìt aveț’ sî vigeț’ gìspri șì-i vorba. Sî nu spuniț’ la nìminea...! Nu trăbi’ sî mai șcìi șiniva gìspri făbricuța gi dureri gi cap. Sî nu suflaț’ o vorbulìț’ la copchilăraia cu cari vă jiucaț’ voi!” Neînțelegând utilitatea obiectului plin de mister, îmi făceam fel și fel de închipuiri. De ce ar fi trebuit fabricate durerile de cap?... Abia așteptam ziua în care urma să-i fie adusă acea făbricuță specială.
Când era vorba de înțelegeri cu oamenii satului, țiganii erau punctuali. Respectau cele convenite la târguială. Tocmai aduceam văcuțele de la păscut când, în fața porții noastre, oprise o căruță. Coviltirul ei era spălăcit și ciuruit de trecerea timpului. Eram sigur că venise momentul să văd minunăția. Am legat una câte una văcuțele de răchitele de lângă pârâu, urmărind apoi curios descărcatul componentelor făbricuței. Ce vedeam de fapt? Un cazan, un capac mai neobișnuit, un tub răsucit, un alt vas ce semăna cu o căciulă, un butoi... Mă-ntrebam: „cum să fabrice dureri de cap cu așa ceva?” Conform înțelegerii făcute, tata a plătit pe loc prețul, să nu rămână dator. A numărat niște bani de hârtie. Apoi mi-a zis: „Du-ci la mă-ta șî zî-i s-îț’ gèi un căuș gi fasoli, cî trăbi sî li dau la oaminii ìșce’! Hai, fuguța!” Bucuros că mă băgase-n seamă și pe mine, care de depărtișor urmăream desfășurarea afacerii, am îndeplinit militărește porunca lui. Numai că, la întoarcere, nu mai puteam fugi cu căușul, plin ochi. Mergeam cu mare atenție ca nu cumva să fi împrăștiat boabe pe jos. Ar fi trebuit să le adun iarăși bob cu bob, așa cum o făcusem la „bătutul fasolelor” când, după ce mama termina de vânturat, noi copiii adunam și ultimul bob căzut în afara baniței. Tata a deșertat conținutul căușului într-o traistă ponosită, cu baiera roasă, pe care unul dintre țigani o ținea deschisă cu amândoă mâinile. Pe rând, ei au repetat chiar de mai multe ori cuvântul „bogdaproste”. Și tata le-a mulțumit strângându-le mâna, spunându-le că, ori de câte ori ar fi în trecere prin satul nostru, pot veni să îl vadă. Au plecat cu căruța lor trasă de doi măgăruși, luându-și la revedere.
Fără să ne dea prilejul de a pune întrebări, tata ne-a luat la instruit, amintindu-ne ceea ce ne spusese și altă dată, interzicându-ne a vorbi cuiva despre mașinăria achiziționată de el. Eu încercam să-i dau o mână de ajutor. Îl urmam îndeaproape. A pus toate acele componente într-un loc mai dosit, în colțul cel mai întunecos al șopronului, unde priviri discrete nu ar fi putut observa mare lucru. Deasupra lor a așezat niște cuverturi vechi, scoase din uz, pe care le folosea mai mult iarna, pentru a coborî fânul din șură, când dădea de mâncare vitelor. „La ìarnî am sî v-arăt cum sî fabricî durerili gi cap” au fost cuvintele cu care își începuse instructajul. A spus-o pe un ton mai glumeț. Era de fapt semnul că noi copiii puteam să-i adresăm întrebările care ne răscoleau mințile. Întrebări naive, de țânci fără prea multă minte, la care el, preocupat de treburile lui, răspundea pe un ton autoritar: „Așă trăbi!"... "Tăci la cìmpu’ lor!"... "Aveț' sî vigèț’ cu ochii voștri. O sî pregăcìm dureri gi cap șî pentru Moș Crășìun.”

Nici nu-ncepuse noul anul școlar și el deja pomenise de Moș Crăciun. Făcuse doar să crească nerăbdarea și curiozitatea în inimile noastre de copii...