Apa din Thalassa



Mă întreb, cufundat în apa acestei mări, ce am transportat oare 2000 km, de acasă?:
trupul meu cu cele câteva simțuri uimite de senzația minunată sau gândul meu presărat prin volumul creerului, cel ce vrea să afle cum este când te înconjoară nefiresc imensul spațiu al mării.

Poate într-o altă viață am fost un om amfibie dacă am nevoia permanentă de a ajunge pe un mal de mare. Și mai mult, să pot distinge între felurite ape ale mărilor atunci când le privesc sau atunci când le cuprind cu brațele înnotând. Aici, în apa Thalassei găsesc punctul cel mai de sus al tuturor senzațiilor dar și al oricărui gând posibil.

Dacă au privit cândva spre răsărit, din Olimp, zeii au văzut Thalassa. Am această certitudine când soarele apune peste munții zeilor iar apa oferă înotătorului privind soarele momente ce nu se pot defini prin texte literare.

Ce oare să mai cuprindă între moleculele clorurii de sodiu apa din Thalassa? Oboseala mea ? Visul meu ? Dorințele mele? Gândurile mele?
Sau doar acel ud al apei primordiale din care au urcat animalele terestre fugind din pești.

Nu știu. Apa din Thalassa, aceeași în fiecare an, aceeași din prima până în ultima zi, este totuși diferită la fiecare mișcare a cufundării sau a înnotului, la fel împreunării cu o femeie iubită.

Un castel de nisip este ridicat de un copil pe linia dintre apă și nisip. Privesc hărnicia copilului, convins de realitatea castelului său în care deja gândul îi locuiește trainic, pentru câteva minute. Un val inconștient răstoarnă totul.

Sunt băile în mare niște castele de nisip ale celor mari? Nu pot fi doar atât, doar locuiri temporare ale minții!. Thalassa nu are în apa sa doar trecerea anonimă prin acel loc și prin acel timp a oamenilor ci și un semn al tuturor viselor.