poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7197 .



Pe urmele lui Michelangelo
personale [ Jurnal ]
Partea a II-a

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noricã ]

2010-08-02  |     | 



La plecare, credeam că vom vizita o singură țară, Italia. Ei bine, am reușit să vedem patru. S-au adăugat Vaticanul (uitasem că e stat separat), San Marino și, surprinzător, Elveția. În traseu figurau cele trei lacuri mari din nord, Lugano, Como și Maggiore. Mai exact, figurau câteva localități de pe malul lor, printre care și Lugano. Care, spre surprinderea ghidei, e un oraș elvețian. Așa că am trecut granița.
În Lugano am făcut câțiva pași, de unul singur, printr-un parc plin de flori. Deodată aud:
- Singurel, singurel ?
E drept, era una dintre colegele de autocar, dar mă pot mândri că am fost agățat (și) în Elveția.
Pentru că veni vorba de lacuri, menționez că n-am ratat nicio ocazie – mi-am băgat picioarele în fiecare din ele. Leni îmi știe mania și pune totdeauna un prosop de picioare în sacoșa de voiaj.



Lacul Lugano


Dacă Renașterea italiană a avut un loc de naștere, acela nu poate fi decât Florența. Nu voi enumera lungul șir de nume celebre care s-au născut sau s-au afirmat în Florența. În schimb, vreau să pomenesc (inclusiv în sensul creștin al cuvântului) pe cei care au monumente funerare în Basilica Santa Croce, după mine unul din cele mai celebre cimitire din lume: Michelangelo, Machiavelli, Dante, Galilei, Rossini, Ghiberti, Marconi, Fermi...


Catedrala din Pisa


În câteva orașe italiene, Florența, Sienna și Pisa (din păcate, la Sienna n-am ajuns), catedralele sunt compuse din trei clădiri grupate, dar distincte: domul (pentru slujbe), baptisteriul (pentru botezuri) și campanilla (clopotnița). Cel mai cunoscut triptic ar trebui să fie cel din Florența, unde cupola domului a fost proiectată de Brunelleschi, campanilla de Giotto, iar porțile baptisteriului au fost turnate în aur și poartă semnătura lui Ghiberti. Totuși, celebritatea universală a revenit altui oraș și se datorează unei greșeli de construcție – e vorba de campanilla catedralei din Pisa, cunoscută drept Turnul din Pisa.



Porțile baptisteriului din Florența, realizate de Ghiberti


În Roma sunt câteva biserici care trebuie neapărat văzute. Prima dintre ele, San Pietro, aflată în Vatican, cu o suprafață totală de 15.000 mp, a fost multă vreme cea mai mare biserică a creștinătății, până în 1985, când a fost construită alta mai mare, în Coasta de Fildeș. Dar San Pietro e celebră nu în primul rând datorită dimensiunilor, ci datorită arhitecturii și operelor de artă din interior. Arhitecți au fost pe rând Bramante, Michelangelo, Rafael, dar datorită faptului că a proiectat elementul reprezentativ –cupola- este pomenit doar numele lui Michelangelo.
Tot în Vatican se găsește Capela Sixtină, o biserică mai mică, dar la fel de renumită. Acoperită cu fresce ale unor artiști celebri, este locul unde se întrunește conclavul de cardinali pentru alegerea unui nou papă.
Deși aflate în Vatican, niciuna din aceste biserici nu este catedrală. Sediul diocezei papale este San Giovanni in Laterano, aflată la o oarecare distanță. Este o biserică fastuoasă, din care mi-au rămas în memorie statuile celor 12 apostoli care domină, măreți, partea centrală.
O biserică aparte este San Paolo. Mi-a rămas în minte din două motive. În partea de sus se află un brâu de portrete ale tuturor papilor. Luminate sunt primul –Sfântul Petru- și ultimul, cel în funcție. Am colindat-o cu îndârjire dintr-o eroare – aveam impresia că se găsește acolo o frescă de Michelangelo. Nu era, dar am găsit în părțile laterale niște sacristii care, fiecare dintre ele, era mai mare decât o biserică ortodoxă.



Biserica San Paolo – deasupra coloanelor se văd portretele papilor


În drum către unul dintre țelurile mele, San Pietro in Vincoli (voi reveni la asta), am dat de o altă biserică impresionantă, Santa Maria Maggiore. Face parte din marile biserici ale Romei. Mari ca dimensiuni, mari ca arhitectură, mari datorită operelor de artă din interior.

Cu excepția Pompeiului, care a rămas încremenit la nivelul anului 79, Roma e cam singurul oraș mare unde mai vezi vestigii ale antichității. Câteva lăcașuri, precum Pantheonul, au fost transformate în biserici și întreținute în permanență. Am avut și câteva surprize. În vârful Columnei lui Traian nu se găsește Traian, așa cum știam noi, ci Sfântul Petru, instalat acolo prin sec. XVI.
La Colosseum am avut un ghid italian. Printre altele, ne-a spus că e un mare neadevăr faptul că acolo au fost sacrificați creștini. Ghida, care tocmai ne povestise în autocar despre martiriul creștinilor în Colosseum, a refuzat să traducă partea asta, dar norocul e că limba italiană e foarte apropiată de română. În schimb m-a șocat altă informație: în 106, după terminarea războiului, strămoșul nostru Traian a trimis la moarte în Colosseum 10.000 de strămoși daci, pe durata a numai două săptămâni. Probabil, pentru a asigura caracterul latin al limbii române.

La Vatican, uimitoare este în primul rând densitatea de opere de artă pe metru pătrat. Despre multe din ele știam de acasă – operele lui Rafael, Michelangelo, Bernini... Dar să văd zeci de săli și culoare în care stau îngrămădite statui și tablouri, din antichitate până în epoca modernă, la asta chiar nu mă așteptam. Lăcomia papilor a fost inimaginabilă, s-ar putea umple zeci de muzee cu exponatele de acolo. Aici zicala nu se mai potrivește, papii chiar au încercat să le aibă pe toate.

Merită amintite câteva poduri celebre. În Veneția - Ponte dei Sospiri, singurul care e tradus nu pod, ci punte. Puntea Suspinelor este cea prin care erau duși condamnații din Palatul Dogilor, unde se găsea tribunalul, în închisoare. Tot în Veneția – Ponte Rialto, cel mai mare pod peste Canal Grande.



Pe Ponte Rialto, cu Ina Cîrlan și Leni


În Florența, peste Arno, Ponte Vecchio are o mulțime de magazine de bijuterii. Tot acolo există un obicei străvechi – la mijlocul podului, în jurul statuii lui Benvenuto Cellini, să prinzi de pod un lacăt încuiat, ca simbol al dragostei eterne. În fiecare săptămână, municipalitatea e obligată să taie kilograme de lacăte.
În Roma se găsește unul din cele mai frumoase poduri din lume - cel care, peste Tibru, duce la castelul San Angelo. Proiectat de Bernini, are pe cele două balustrade statui superbe.

Fiecare din zonele italiene are specialitățile ei. În nord mănânci cea mai bună înghețată. În sud – cea mai bună pizza. La San Marino, specialitatea casei este un lichior de migdale, celebrul Amaretto. La Capri, Limoncello, un lichior de lămîie foarte bun. Roma mi-a rămas în memorie pentru apă. Nu mă refer la fântânile celebre, cele din Piața Spaniei, Piața Navona și inegalabila Fontana di Trevi, ci la faptul că peste tot găsești cișmele în care curge apa în permanență, o apă rece și gustoasă. Vă dați seama ce înseamnă asta pentru niște turiști veșnic transpirați, care bat orașul pe jos, în luna august ?



Umezindu-mi fruntea cu apă din Fontana di Trevi


Revin la pizza, pentru a povesti o întâmplare petrecută lângă Napoli. Ne așezăm la o terasă, pentru masa de seară. În meniu, toate prețurile erau relativ normale, cu excepția pizzei, mult mai mari decât cele obișnuite. După câteva minute găsim explicația – unitatea de măsură era metrul. Ne uităm în jur și vedem, lângă o masă alăturată, un cărucior cu o tavă plină cu un dreptunghi de pizza, de un metru și jumătate lungime. Ospătarul venea periodic și umplea farfuriile cu pătrate decupate din tavă. Când a venit la noi la masă, am încercat să-i explic:
- Due pizza, una quatro stagioni e una calzone, ma non la metru...
- A, piccola !
- Si, si, piccola ! am exclamat eu, fericit că m-am făcut înțeles.
Ei bine, e drept că pizzele aduse erau rotunde și nu pătrate, dar numai piccole nu erau. La sfârșit, dacă tot n-am mâncat tot, am regretat că n-am comandat un metru de pizza.

Tot lângă Napoli am avut parte de un lucru imposibil în Constanța – am stat la o terasă pe malul mării, în față cu o halbă de bere și am admirat cum se scufundă soarele în mare. În Constanța am văzut zeci de răsărituri din mare, dar niciodată un apus. Nu le poți avea pe toate.
Folosesc tot timpul expresia “lângă Napoli”, pentru că în orașul Napoli am stat foarte puțin. Am debarcat de pe vaporașul care ne-a adus de la insula Capri, ne-am plimbat jumătate de oră prin oraș, după care am mers la aeroport. Amintindu-mi expresia “Vedi Napoli e poi muori”, am răsuflat ușurat – nu se poate spune că am văzut Napoli, deci urma să mai trăiesc câțiva ani.

Spre sfârșitul excursiei am început să trag concluzii. Mi-am dat seama de ce înflorește turismul italian. Nu pentru peisaje, deși nu sunt de lepădat. Nici pentru vestigiile antice, deși Italia se poate oricând compara cu Grecia. Turismul italian are două categorii de agenți de prim rang. Mai întâi cohorta de sfinți – San Pietro, San Marco, San Giovanni, San Paolo, San Francesco (Assisi trăiește de pe urma lui), San Lorenzo, San Marino... Toate nume sfinte, dar și laice – nume de piețe, de orașe, chiar și un nume de stat. Să nu uităm că, orice s-ar spune, Roma este capitala creștinismului.
A doua legiune e formată din artiști, și mă refer aici numai la cei plastici - pictori, sculptori și arhitecți (deși la literatură și muzică sunt tot pe primele locuri) – Giotto, Brunelleschi, Donatello, Boticelli, Bramante, Leonardo, Michelangelo, Rafael, Bernini, Cellini... Toți au muncit sute de ani, iar rezultatele se găsesc peste tot. Oriunde te întorci vezi o statuie, și nu e vorba doar de palate sau biserici, ci într-o piață, la o fântână, într-o nișă de pe fațada unei case obișnuite...
E adevărat, mai contribuie ceva – o rețea impresionantă de autostrăzi. Expresia “Toate drumurile duc la Roma”, apărută în antichitate, este cât se poate de valabilă și astăzi. Și, amintindu-mi cât de bolnavă de vărsat era șoseaua care face legătura între Bucovina și Maramureș, prin pasul Prislop, mi-am dat seama că nu se poate face turism fără infrastructură. Nu poți trimite pe acolo un autocar cu turiști străini.

Așa cum am început, așa termin – cu Michelangelo. Datorită lui, orașele pe care le așteptam cu nerăbdare erau Florența și Roma. Și nu m-au dezamăgit, am realizat tot ce mi-am propus. E adevărat, pentru asta i-am târât după mine, până am făcut bășici în tălpi, nu numai pe Leni, dar și o altă familie de brașoveni, cu care am făcut cuplu. În Florența, pe lângă David, am mers la Capella di Medici și am văzut Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora. La plecare, autocarul a făcut un popas în Piazza Michelangelo, plasată pe un deal, de unde ai o panoramă a întregului oraș. Piața se numește așa pentru că are în centru un grup statuar, cu copii în bronz după statuile lui Michelngelo.
E adevărat, în Florența n-am intrat în Galeriile Uffizi, pentru că era închis. N-am intrat nici în Muzeul Academiei - din lipsă de documentare prealabilă, am ajuns după ora închiderii. Dar astea nu mi le propusesem din țară. Și apoi, nu le poți avea pe toate.
La Roma, în catedrala San Pietro, am stat minute în șir în fața celei mai celebre Pieta din lume. După care mi-a înțepenit gâtul în Capela Sixtină, privind tavanul cu Crearea lui Adam. Tot în Capela Sixtină, pe peretele din fund – Judecata de Apoi, o frescă în care personajele lui Michelangelo, pictate nud, au fost ulterior îmbrăcate de către un papă pudibond.
A doua zi, după turul orașului, făcut în grup, am luat-o la pas către biserica San Pietro in Vincoli, unde am rămas extaziat în fața uneia din statuile mele preferate – Moise.



Moise, în biserica San Pietro in Vincoli


E adevărat, nu le poți avea pe toate. Dar în excursia asta, am avut mai mult decât în toate visurile mele din tinerețe. Și pentru asta, mulțumesc lui Dumnezeu. Acelui Dumnezeu de care, în Italia, m-am simțit mai aproape decât oricând, printre altele și datorită lui Michelangelo.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!