Seară. Năucită de căldura de peste zi, deschid fereastra și simt nevoia să-mi beau ceaiul călduț pe melodia Tatianei Stepa: Singurătate. Încerc același lucru precum regretata interpretă: nevoia să iau cina, din când în când, cu Dumnezeu!
Și, Doamne, ce mai corală! Instinctul de perpetuare și conservare declanșează la fiecare sfârșit de iulie erosul greierilor în căutare de parteneri. Și într-un asemenea ambient nu pot decât să scriu. Îmi propusesem demult subiectul acesta, dar, marcată de evenimentele din ultima perioadă m-am hotărât brusc.
De asta vreau să vorbesc acum. De condiția omului, femeie sau bărbat, atunci când ajunge să facă un cuplu, atunci când simte că e vasalul iubirii, trădării, minciunii și urii. Ura, o suferință la fel de grea ca atunci când iubești pe cineva. Suferim din iubire și din ură.
Noi, femeile, oricât am fi de conservatoare și liniștite, tot avem momente în care ne dorim un pic de spirit rebel și de aventură. Și nu cred că există femeie care să nu fi fost puțin frivolă, gândindu-se la plăcerile ușor neserioase și prea puțin la păcat.
Cât de frumoasă poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopțile cu lună, în ochii ei goi licăresc dorințe ascunse și tăceri piezișe, numai un bărbat poate să spună și să simtă. Cât de frumos poate fi un bărbat care-ți inspiră sentimentul de libertate având grijă mereu ca fiecare zi să nu fie una monotonă, când știe să te impresioneze, dar și să te împace când ești tristă, numai o femeie poate să-ți confirme.
Și dacă nu putem unii fără alții, Dumnezeule Doamne, ce ne face să ne provocăm atâta suferință?
Mereu am avut grijă cu sentimentele mele. Nu m-am îndrăgostit prea tare nici de viață, nici de vreun bărbat, ca să mă pot despărți și de una și de alta atunci când se va termina stagiatura și se va trage cortina. Pentru că, până la urmă, viața asta e un spectacol pe care îl jucăm în mai multe acte cu sau fără spectatori, cu sau fără aplauze. Suntem ce ne oferă viața, mereu în așteptarea unei ocazii. M-am ferit să intru în jocul seducției. Am reflectat înainte să-mi ascult instinctul, pentru că reflecția înseamnă să fii responsabil de faptele tale.
Am fost destul de ascultătoare, dar nici nu am putut să mă desprind continuu de jocul acesta. Recunosc. Măcar și din curiozitate.
Odată, un prieten îmi spunea: Ascultă! Când o femeie devine rostul vieții lui, bărbatul este pierdut!
Câtă dreptate avea prietenul meu când se temea că se va rătăci dacă o femeie ar deveni rostul vieții lui.
Doamne îți mulțumesc că mi-ai dat putere să înțeleg viața în atâtea sensuri, și că pe măsură ce anii-mi trec fiecare zi are o noimă.
Aproape e dimineață. M-am hrănit cu pacea unei nopți târzii. Niciodată nu am fost singură și tristă. Miracolul iubirii s-a produs demult. Poate nu știam. Acum conștientizez. Sufletul acesta fragil se întreabă tot mai des: cine-l va iubi până la capăt, cine-l va urma până la sfârșit?
Cred că știu. Aud un foșnet pe care îl iau drept răspuns la frământarea mea. Perechea de porumbei, care în ușurătatea ei s-a gandit să procreeze la geamul meu, gângure.
În noi totul e prea sărac și pustiu. De aceea strig!
Oameni! Nu ucideți iubirea și nu vă grăbiți să călcați acolo, unde, și îngerii se tem! Au rămas atâtea lucruri pe lumea asta de iubit, încât, ar fi o tragedie să credeți că vă ajunge, pentru o viață, doar iubirea unui bărbat sau a unei femei!
Dacă ne vom revedea într-o altă viață, mai am o singură rugă. Să nu-mi spuneți că nu am fost puternică. Nimic din ce ar fi trebuit să fiu n-am fost, dar puternică, da. Mi-am acceptat destinul, pentru că nu l-am putut stăpâni!