Mi-am regăsit azi bucuria, pe care numai un copil poate să o simtă când i se împlinește visul, în câteva cuvinte primite prin poșta electronică: „ mi-au plăcut poemele tale. te aștept la cenaclu sâmbătă, 24 iulie, ora 12, la muzeul literaturii române”.
Am scris poezii de când eram mic și credeam pe atunci că toată lumea trebuie să fie impresionată de ele.

Eram elev într-o școală modestă, dintr-un cartier muncitoresc și aveam în clasă patru perechi de gemeni de care-mi amintesc și acum, după atâta vreme. Eram un adolescent timid și reținut, printre cei mai buni din clasă. Nu aveam destulă încredere în mine și asta m-a făcut să pierd multe ocazii și să renunț la lupta pentru îndeplinirea visului de a ajunge scriitor. Þin minte că la româna eram la concurență cu o fată, Dora Cristina, pe care o iubeam în taină. Era frumoasă, veselă și cam zurlie. Doamne, ce vremuri....
Ne pregăteam împreună pentru olimpiadă și eram tare fericit când o simțeam aproape.
Proful meu de română, domnul Munteanu, era ca un munte și la propriu și la figurat. A fost primul om pe care l-am admirat necondiționat, care m-a făcut să iubesc literatura și dorința mea cea mai mare era să-l aud spunând și despre mine că am condei. Aveam numai note bune la română, începusem să-mi cultiv pasiunea pentru scris și să citesc mai selectat și mai ordonat. El, muntele, părea mulțumit de mine, mă încuraja și îmi citea cu atenție poeziile, mai corecta și uneori dădea aprobator din cap. Simțeam că sunt la un pas de replica referitoare la condei. Atunci s-a întâmplat ceva care m-a depărtat de el, de replică,de literatură și mi-a schimbat complet drumul în viață.
La română împărțeam poziția fruntașă, cu Dora și la matematica cu gemenii Pavelescu.
Doream cu ardoare să fiu primul, având complexul premiantului, de care sufăr și azi, învățam cu stăruință la toate materiile. Întrucât aveam de îndreptat o notă la geografie nu mi-am făcut compunerea la română. Am avut o inspecție inopinată și proful de română m-a pus să citesc compunerea despre Baltagul, știind că nimeni nu face compuneri mai frumoase ca ale mele. Pe caietul de clasă nu aveam scrise decât câteva date biografice despre Mihail Sadoveanu. În paranteză, vreau să spun că nu țin minte data de naștere a multor rude, prieteni, dar țin minte că pe 5 noiembrie 1880, s-a născut, la Pașcani, Mihail Ursachi, primul copil al avocatului Alexandru Sadoveanu, că în școala primară a avut ca dascăl pe "Domnul Busuioc", nimeni altul decât "Domnul Trandafir ", că a rămas repetent în 1894...
După ce am terminat de citit tot ce era scris în caiet despre Sadoveanu, am continuat să vorbesc despre roman, improvizând cu ce-mi rămăsese în memorie, de la ora precedentă, din ce ni se predase. De emoție nu am mai întors paginile și liniile începuseră să-mi joace în față pentru că tremura parcă și caietul în mâinile mele speriate.
Dora îmi tot șoptea să întorc pagina pentru că inspectorii și colegii se uitau intrigați spre mine, dar nu mai auzeam nimic.
Înțelegând că s-a întâmplat ceva și nu numai emotivitatea mea, cunoscută de toata lumea e de vină, proful m-a chemat la catedră. S-a uitat la caiet, s-a uitat la mine, a văzut că m-am făcut doar că citesc și m-a trimis la loc, fără niciun comentariu. De atunci nu am mai existat pentru el sau poate eu nu am mai putut să mă mai reabilitez în vreun fel. Deși nu m-a oprit nu am mai participat la olimpiada de română. Am renunțat la scris. Nu o mai concuram pe Dora, o evitam și așa mi-a trecut parcă și iubirea. Vorbeam cu frații Pavelescu tot timpul și chiar m-am împrietenit cu ei, pasionați fiind cu toții de matematică.

A trecut ceva vreme de atunci și am uitat multe și pe mulți din tovarășii de drum, dar perechile de gemeni, pe domnul Munteanu și pe Dora nu i-am uitat. Nu am uitat dragostea totală, profundă și permanentă pentru poezia copilăriei mele. E și azi undeva în mine și nu așteaptă decât un impuls să se manifeste din nou.
Nu mai sunt timid și am o carieră nelegată de poezie.

Nu știu ce m-a făcut să particip la un concurs de poezie. Am primit răspunsul, pe care l-am citat în preambul, de la un om de litere cunoscut.
Copilul din mine e fericit și sare într-un picior, dar nu știu de unde să-mi iau muntele iubit și să-i arăt ce am scris și să-l aud spunând, măcar o dată, că am condei.