Când noaptea o petreci într-un vis frumos, a doua zi, ești plăcut surprins într-o bună dispoziție. Deși este un decor al nopții, ireal, subtil, aroma lui când te hrănește cu sentimente frumoase ești toată ziua vesel și poți împărtăși o veselie și celor dragi ai tăi. E ca o revelație divină, benefică trupului și sufletului tău. Dar, ciudat, nu-ți poți imagina când te tulbură într-o noapte un coșmar, e ca un coridor deschis sufletului spre o zi de suferință, ca o stare de nefericire, urmărindu-te ca o umbră. Uneori, parcă guști o senzație de năvalnică vibrație a durerilor ca o formă de tristețe echivalentă cu agonia morții, aproape te ucide și consideri că-ți va fi amenințată viața. Și cât te-ai lupta, să uiți coșmarul, nu poți schimba răul pricinuit de el.
Noaptea trecută, m-am trezit dintr-un coșmar înfiorător, de o inexplicabilă și covârșitoare euforie. Se făcea, că eram într-un loc necunoscut. Þineam în brațe un copil, un băiat frumos cu un păr auriu. Era blond și la față, și grăsuț cum îi stătea bine unui copil. Părea că-l iubesc foarte mult !... Era și mama mea (răposată) lângă mine. Eram într-un oraș necunoscut și urcam dintr-o vale, pe partea stângă a drumului, pe lângă multele magazine pline cu de toate. Am intrat într-unul din ele, am vrut să cumpăr ceva, nu-mi amintesc ce. In magazin, i-am dat copilul mamei, dar n-am cumpărat nimic, mă neliniștea ceva. Am ieșit din nou și tot urcam să intru în alt magazin. Deodată îmi amintesc de copil. Privesc în urmă la mama mea, copilul nu mai era în brațele ei. Am întrebat speriată :
- Unde e copilul ?
- Nu l-ai luat tu?... mi-a răspuns ea. S-a dat jos din brațele meu și am crezut că a venit la tine.
- Vai... groazic, mă tem că am pierdut copilul !
- Ei, dar nu te mai speria atât !... să ne întoarcem, trebuie să fie în magazin.
În magazin nu era. Alergam cu disperare uitându-mă în toate părțile să-l găsesc undeva. Alarmată am început să-l caut și pe stradă, întrebând pe toată lumea. "Nu l-am văzut" îmi răspundeau toți.
Am intrat în panică, mama era tot lângă mine, îmi susținea mereu moralul, să fiu calmă, că-l voi găsi, că va fi undeva pe aproape. Am intrat pe o străduță lăturalnică, sperând să-l găsesc undeva cât mai repede. Strada mai avea doar câteva case și imediat se întindea o priveliște de pădure, de pustietate.
Abia am făcut câțiva pași, și îndată văd cum vin spre noi, alergând în goană, dinspre pădure, cinci sau șase câini ciobănești, păreau foarte mari și foarte răi. Am încremenit, fiind sigură că nu vom mai scăpa cu viață. Mama a fugit tot înainte, ceilalți câini fugeau după ea. Eu am rămas pe loc, luptându-mă cu un dulău foarte mare, care vroia să mă mușce de față. Se ridicase în două labe, iar celelalte două le-a pus pe pieptul meu. Semăna cu moartea, mă aflam într-un loc, ca fără de scăpare. O putere a intrat în mine, l-am prins cu mâna stângă de bot, în așa fel să nu poată deschide gura, iar cu mâna dreaptă îl mângâiam pe cap și-i ziceam ca unui simplu om : "ce ai cu mine câine, ce rău ți-am făcut ?! Stai liniștit că eu mă întorc să merg pe drumul meu și nu mai calc pe aici, să fi sigur. Eu n-am nimic a împărți cu tine, nici tu nu văd ce probleme ai putea avea cu mine de nu mă lași să trec ! Hai pleacă, du-te liniștit acasă la tine și eu mă voi întoarce, că cu siguranță, copilul meu nu a trecut pe aici".
Ceva m-a făcut să cred că acest câine nu mai era periculos, se îmblânzise, ca și cum ar fi înțeles, pur și simplu cuvintele mele și iau convenit de minune. S-a retras ca și când am fi încheiat um pact, împreună. Priveam câinele cum mergea calm și înțelegător, spre direcția din care venise. Mama însă, nu s-a mai întors.
Acum pierdusem și copilul și pe mamă ! Eram distrusă, demoralizată, și nu știam ce mai pot face să-mi recapăt pe cei ce nu mai erau lângă mine.
Era pe înserate, în amurgul zilei. Cu cât întunericul se intensifica mai mare cu atât durerea creștea și mai mult în inima mea. Cui să cer ajutorul, la cine să apelez ca să mă ajute. M-am așezat pe un zid dărâmat, obosită mi-am rezemat fruntea pe mâna dreaptă, ce stătea rezimată cu cotul pe genuchi, meditând ca și când ar mai fi existat o soluție salvatoare, să mai pot ieși din această nenorocire ce se abătuse asupra mea. Imi ziceam "Iisuse, ce mă fac, acum ?! Vai, mie... parcă l-a înghițit pământul pe copilul meu ! și mama, unde e mama ?! Vai mie... și pe acolo am făgăduit că nu voi mai trece, doar așa am cooperat cu câinele. Câtă suferință !!... peste limitele umane !!... Imposibil... In ciuda eforturilor mele, parcă cineva a pus la cale să asmută acești câini pe mine. Oare, ce i s-o fi întâmplat mamei ?!... Prea multă durere !!..."
Lacrimi amare îmi curgeau pe obraji. Un bărbat necunoscut, m-a luat de braț și încercând să mă ridice mi-a zis :
- Vino să dormi în casa mea, e noapte, s-a făcut târziu, lasă pe mâine toate grijile tale, acum nu mai poți face nimic.
- Cum să las pe mâine ? ... Mâine, poate găsesc copilul mort!... Și cum s-o las pe mama ? E îngrozitor ce mi se întâmplă, oare pot dormii?
- Las-o pe mama, mi-a mai zis omul, dincolo e un spital, am ajutat-o să ajungă acolo, au alergat-o toți câinii. Are umărul rupt, dar acolo va fi bine îngrijită!...
Are umărul rupt ?!... bărbatul tăcu, nu mi-a mai dat niciun răspuns. Mi-am revenit puțin, am crezut cuvintele lui, înțelegând că el știe ce s-a petrecut cu mama mea, dar l-am întrebat... "și copilul?" N-am aflat răspunsul. Omul doar a înălțat din umeri și tot tăcut a rămas.
Imediat, m-am trezit, dar tot trupul era plin de o durere insuportabilă, ca și cum aș fi trăit cu adevărat clipele acestor tragice evenimente. Toată ziua aceea am rămas în acel sentiment necunoscut, acea durere și trupească și sufletească, fără să-mi pot modera pulsul și durerea inimii, fără să-mi pot recăpăta liniștea sufletească!