Câteodată, mă răsfoiesc. Încep de-aiurea. Nu o iau cu prima pagină. Nici de la cuprins. Nici măcar de la sfârșit spre început. Asta pentru că nu am proiectat un final. Este o carte nesfârșită. Mă citesc. Pur și simplu. De oriunde mă deschid. Așa cum deschid ușa prietenilor. Care doresc să mă vadă. Să mă întrebe de sănătate. Cum îmi petrec timpul. De ce nu ies mai des. Și de ce nu-i mai vizitez, în ultima vreme. Motivez că am un rău, o stare de moleșeală. Dau vina pe soare. Pe nesomn. Pe iubire. Pe orice altceva decât pe mine, culpabila de toate filele.
Când îmi trăsnește să iau cartea, intru fără să mă vadă nimeni, așa cum pătrunde aroma cafelei de dimineață în nările adulmecând parcă dinadins, înălțându-se, umflându-se, primind dâra vaporoasă ca pe o împărtășanie a simțurilor. Binefăcătoare. Stau, apoi, ceasuri întregi cu rândurile de vorbă. Nici nu bănuiești cum se arată ele. Temperamentale. Întotdeauna spun răspicat ce au de spus. Cu patos. Cu frenezie. Exaltare. Antren. Parcă sunt îmbătate de miracol. Inteligente. Ele vorbesc cea mai frumoasă limbă. De fapt, sunt mult mai multe. Și nici pomeneală să nu se înțeleagă. Chiar dacă unele sunt din departe. Totul ține de comunicare. Ai putea fi chiar orb, surd și mut. Percepția vine dinlăuntru. Ea doar țiuie în urechi. Vibrațiile se derulează ca-ntr-un refren. Armonia se așază singură pe fotoliul desfătării sufletului. Niște rânduri gătite. Se îmbracă fie după posibilități. Elegant, modern, autentic ori în vogă. Fie după situații. Flu ori nepretențios. Niciodată nu apar cu hainele necălcate, mototolite. Numai că, uneori se îmbracă tinerește, alteori sobru. Ce să mai, sunt pline de vervă.
Pitită în mine însămi. Printre file. Ca atunci când mă ascundeam în pod cu eroii, feți-frumoșii, prinții, domnitorii, aventurierii. Și treceam toate mările, războaiele, ghionoaiele, pădurile cu fiare, zmeii... Eram curajoasă. Temeritatea se mai domolește. Odată cu scrierea paginilor. Parcurg câte un pasaj din mine. Unul care-mi place mult. Îl savurez. Mă trezesc mișcând buzele, răcorindu-le cu limba, ștergându-le cu dosul palmei. Ca atunci când mi se spunea că nu e frumos. Dar eu mă propteam în fața oglinzii și repetam, dinadins, gestul. Ca o actriță. Și chiar mă străduiam să văd unde e urâtul. Pe naiba! Totul era frumos.
Citeam și repetam. Cu voce tare. Intonație. Gestică. Schimbam podoabele. Turbanele. Rochiile mamei, care-mi veneau până-n pământ. Doar așa puteam fi domnul Þării Românești. Or, Albă-ca-Zăpada, Zâna cea bună. Mircea. Baiazid. Coana Chirița... Improvizam. Luam o sticluță de parfum și ziceam că țin un microfon. În oglindă se petrecea un întreg teatru. Eram actor și spectator. Uneori mă mai prindea mama. Nu mă certa. Îmi spunea, cu glasul ușor înălțat, de parcă mă aflam pe o scenă și cuvintele trebuiau să urce treptele până la mine, că trebuie să mă întorc la muncă. Eu îi răspundeam cântând. Ca s-o îmbunez. Frunzăream filele parcurse. Rețineam paragrafele importante. Puneam semn, ba o foiță de nuc uscată, ba niște petale de trandafiri. O acopeream cu un șervețel brodat ca o ie. O legam cu șnur de borangic și-apoi plecam la treburi.
Sunt o carte vie. Paginile, nenumărate, vorbesc. Ca o femeie. În care s-au adunat atâtea de povestit. Bune, rele. Un pic de filosofie, un pic de matematică. Câteva versuri, o melodie-două, istorie... Tipografia naturală a pus culori de curcubeu, muzică ancestrală, sentimentele cele mai profunde în locurile corespunzătoare. Coperțile mi-au fost lăsate de părinți. Haina face pe om. Cât să nu fiu chiar dezbrăcată. Ei, nu sunt după neckermann, dar nici chiar demodată nu arăt.
Vino. Întoarce și tu o filă. Citește-mă. Și-apoi lasă-ți gândurile. Ca atunci când vizitezi o mânăstire. Sinceritatea și amprenta lor, iscălitura ta vor rămâne dovadă. Că nu ai trecut degeaba. Prin viață.

(25 iunie 2010)