Îmi simt gâtul secetos. Un lung deșert spulberat de vânt. Mâini de nisip rotind soarele. Căzând arse de buzele lui fierbinți rotunjite aproape cât obrazul stâng al pământului, pe care pielea se cutează, ca după apus de milenii. Și copite de cămile lovind în corzi. Auzi șuieratul? Vuirea aceea surdă și prelungă cât o noapte polară. În care hibernezi. Lâncezeală bolnăviciosă.
O muscă uriașă dă ocol. Bââââzzzz. Bââââzzz. Bâââzz. De parc-ar vrea să pătrundă ca-n gura unei fântâni părăsite la marginea drumului. Unde, dacă ești cu capul în nori, privindu-ți cuvintele zburând, porumbițe albe și delicate în tot gigantismul acesta plin de uscăciune, cazi. În golul dintre infinituri. Împiedicat în opturi ca în șireturile de la bocanci. Te sfarmi în mii de particule care, speriate, se mișcă în diverse direcții. Licurici rătăciți. Ca niște vase de croazieră în care candelabrele mereu turmentate împrăștie flamuri. Un fel de spadasini cu lame fosforescente din care se formează alte galaxii. Una dintre ele străpunge pământul. Asemeni unui fascicul de lanternă ieșind din lobul occipital, crestând fruntea ortacului și săpând culoarul din ce în ce mai îngust al subteranului. Spre următoarea planetă albastră. În care apele, șerpi uriași, se-ncolăcesc, se-mprăștie. Iute, iute. Se-nghit, se scuipă sâsâind, fâșâind prin ierburi-copaci și pe după copaci-comete. Printre inele, brâuri, centuri. Până în sânul timpului care a schimbat ia cu o cămașă modernă. Ba și-a pus și cravată. Prinsă cu un ac cam cât o rază răscoaptă. Nu mai are barbă și aproape că a chelit. Ca o planetă de nisip în care singura viață este mișcarea indecisă a atomilor uscați scăpați prin trupul de clepsidră.
Mi-e sete. Buzele sunt crăpate din loc în loc. Șanțuri mistuite de arșiță. Ce n-aș da să mă aflu pe o planetă de noroi. Cu vulcani noroioși. Ploaia să-mi adape setea așa cum un sân de femeie frumoasă pe dinăuntru, pruncul.
Doctorul spune că am febră. Ard. Fața îmi este roșie ca un amurg de vară turnat cu găleata pe lanuri aurii. Văd macii. Noi doi. Îmbrățișați într-un sărut interminabil. Două mâini vânjoase îmi ating obrajii. Două turtițe pe jarul din vatră. Se făcea că sunt la țară. Frământam pâinea în căpistere. O copilă de zece ani. Cu părul împletit în două codițe - mătase de porumb. Mă aplecam în gura cuptorului. Mult prea aproape. Nădușeam. Mă sufocam.
O mână mă trage repede. Mi se pare că e bunicul.
Ești tu. De ce mi se pare că e soarele?! Și mă pierd. Fără urmă de revenire.

(7 iunie 2010)