Drumul meu, după o traiectorie aleatoare, începe să îmi placă. Este o nouă experiență de viață. Nu vreau să demonstrez nimănui nimic, ci doar mie, că atunci când îți propui ceva, se poate. Eu mai am un avantaj, și anume, oamenii de lângă mine, care mereu mă întâmpină. Iar mie îmi este drag lucrul acesta. Probabil că de aceea urcușul nu mi se mai pare greoi. Cel mult, plin de peripeții. De neprevăzut. De obstacole ce diversifică existența. În fond, acestea te supun la mișcare. Ele se așază în drum, tu te oprești pentru o clipă, priponești caii – uneori se întâmplă să fie chiar în poarta iubirii -, te dai jos din căruța vieții și, fără să te enervezi, privind alene în stânga, apoi în dreapta, ca și când ai trece drumul nemarcat dincolo de tine, apuci cu ambele mâini și le arunci mai încolo sau cât de departe poți. Îți freci mâinile, de parc-ai fi făcut ceva nemaipomenit. Fluieri sau fredonezi o melodie. Mai zăbovești cât să verifici zăbalele. Zâmbești lăuntrului ca și când chipul ți-ar căuta interiorul în amănunt precum microscopul și toate celulele s-ar împrieteni, de atâta alint, unele cu celelalte, creând starea aceea de relaxare, de mândrie, de fericire. Privești din nou stânga, dreapta, te-apropii din nou de tine. Urci, satisfăcut că ți-ai deschis calea. Dai bice chiuind. Saluți pe ceilalți trecători, înseninat, de parcă te-ai fi șters cu un colț de prosop astral și întreaga sclipire a stelelor ți-a intrat în ochi. Îți continui drumul sperând să nu mai repeți ceva ce știi deja. Să mergi domol și nederanjat. Numai că monotonia înseamnă moarte lentă. Este un fel de sedentarism. Un fel de conservare a propriei persoane. La concurență cu gogonelele, morcovii și castraveții. Doar că utilitatea ta într-o astfel de stare nu este evidentă ca cea a acestora din urmă. Este la fel cum ai bea un ceai de atropa belladona. Ai impresia că ești în extaz, când, de fapt, te afli în agonie.
Primăvara asta, este pentru prima dată când primesc trei fire de crin alb de grădină. Cu miros înțepător. De parcă ei ar fi albine iar nările mele, gura leului. Și de câte ori îi privesc simt cum le tremură clopoțeii. Cred că mă sorcovesc…
Ce vă spuneam eu de… întâmpinare?!

(6 iunie 2010)