Plimbându-mă prin centrul Timișorii, vrând să fiu liniștită, doar eu și gândurile, mă așez pe o bancă în fața Catedralei și mă minunez cât este de frumoasă și la ora actuală această clădire.
Mă uit la ceas, era ora 12.11, cerul senin îmi elibera ochii plini de tristețe iar vântul îi închidea pentru a uita faptul că trăiesc întro lume plină de ură. Încerc să îmi deschid ochii și privesc din nou catedrala mitropolitană ce se zice că a fost construită pe piloni de lemn deoarece terenul era mai moale, interesant, și observ că în vârful crucii stă un porumbel alb ce deschizându-și aripile își ia zborul și se oprește deasupra stației de tramvai. Totul s-a întâmplat așa de repede încât de abia am putut urmări cu privirea.
Mă ridic de pe bancă cu ideea de a urmări porumbelul și observ că acesta mă aștepta, sosirea tramvaiului 6 în stație la speriat și zburând spre următoarea stație m-am gândit ca ar fi bine să iau tramvaiul să îl pot urmări mai bine.
Urcându-mă neliniștită în tramvai deoarece mâ gândeam eu că poate fac o prostie că urmăresc acest porumbel, îl observ pe geam zburând fericit prin filele aerului, deasupra de copaciii din parcul central, a văzut că ochii mei îl țintesc și din acest motiv și-a crescut viteza și încearcând să dispară din vizorul meu, a reușit. Acest lucru a pornit un fior de panică în stomacul meu fără să îmi dau seama de ce, parcă eram pierdută, nu mai puteam să văd nimic în jurul meu chiar dacă oamenii erau așeza-ți și ei pe scaune și doreau să ajungă la destinație, eu nu mai doream să ajung niciunde, doream să stau mereu în acel loc, pe acel scaun hibrid și părăsit de viață.
Tramvaiul oprea în fiecare stație, pe drum zăream fără bagare de seamă câte un loc cunoscut de toată lumea, un loc precum Statuia Maria, Nicolae Bălcescu. Dar toate erau în zadar, parcă eram goală fără nici un țel, fără acel porumbel să mă ghideze în drumul meu, eram fără vlagă, pierdută în spațiu.
Ajunsă la Sala Olimpia, mi-am adus aminte că aici a fost deschiderea la începerea noului an la facultate, frumoasă clădire și amenajată în interior foarte elegant. Trecând de ea mi-am adus aminte că defapt trăiesc cu un motiv pe acest pământ doar că încă nu îl mai pot urmări fără un drum precis.
Fabrica de bere este o clădire monument în Timișoara, îmi aduc aminte că am fost la restaurant acolo acum câteva luni și era foarte țărănește amenajat, lucru ce pare foarte neapreciabil pentru Timișoara, un loc ce odată a fost numit „Mica Vienă” acum se destramă încetul cu încetul. Trecând de această clădire, tramvaiul parcă nu mai dorea să mai oprească, oamenii deja nu mai erau aceași care erau când am pornit din centru. Ajunsă la capătul liniei, în piața Traian, observ cum mă întorc din nou pe același drum și îmi sare în ochii un lucru ce nu îl observasem până acuma, faptul că pe lângă tot ce am trecut până acum e parte din Timișoara veche-nouă, de spun așa?! Pentru că istoria sa făcut lângă și cu aceste clădiri minunate, atât azi cât și în trecut.
Ajung din nou în centrul Timișorii, observ în stație că mă așteaptă cineva, era porumbelul alb pe care îl urmăream. Era acolo, mă aștepta, parcă nu a fost niciodată plecat, își curăța aripile pentru un nou zbor, un zbor real.
Cobor din tramvai și trec pe lângă el, salutându-l doar cu privirea mă așez din nou pe bancă pentru a privi din nou minunăția clădiri maiestuase numită azi Catedrala Mitropolitană din Timișoara.
Îmi refac drumul de azi în minte și mă gândesc în sinea mea, oare de ce am încercat imposibilul în viață? Oare de ce nu am făcut drumul acesta fără să mă fi ghidat un porumbel? Oare de ce lumea din ziua de azi nu observă câtă istorie este în clădirile pe lângă care trec zi de zi!? Chiar pe nimeni nu interesează că cineva a pus suflet în asta, că cineva a lucrat să creeze ceea ce este azi Timișoara!?
Lumea în ziua de azi chiar este rea, își caută doar pentru ei supraviețuirea nu și pentru cei de lângă, toți sunt niște orbi ce se ghidează cu un baston în viață și mai dau și sfaturi pentru a-i orbi și pe ceilalți.
Mai bine am căuta răspunsurile în natură decât să cerem răspunsuri de la orbi, nu vreau să fiu și eu oarbă, vreau să cred că există dreptate în lumea asta și adevăr. Vreau să cred că există iubire pentru orașul nostru, țara noastră și devotament în ceea ce vrem să creăm sau să transformăm.