Povestea baloanelor de săpun


Somnul adânc din timpul dimineților în care mama ne obliga să ne cufundăm , pentru ca astfel să își poată rezolva treburile impuse de rutina zilnică, fără grijile supravegherii noastre, ne ajuta să înmagazinăm în cotloanele memoriei informațiile , impresiile, experiențele trăite în bucuria jocului intensă și nevinovată.
Frânturile de discuții, pe care le purta cu cei ce treceau prin fața ferestrei deschise, cu voce scăzută, pentru că, în casă, copiii trebuiau să se odihnească, dădeau adesea tonul unor visuri ce continuau realitatea în dimensiuni ireale.
Cu vocea ei cristalină îngâna frânturi de romanță, sau arii încărcate de suavitate legănându-ne parcă.
Un loc aparte între amintirile copilăriei îndepărtate îl ocupă cântecelele despre copii săraci, mai săraci decât noi, sau orfanii oropsiți ai soartei, pe care aveam ocazia să îi remarcăm destul de des în jur, mergând la biserică, sau la cumpărături, depășind astfel teritoriul protejat de poarta metalică de la stradă.
Adormeam, prizonieri ai visului și numai pașii celor ce se întorceau acasă, trecând prin dreptul ferestrei, adăugau prin cadența lor personaje cunoscute din realitatea exterioară.
Știam după intensitatea, viteza, sau lungimea zgomotului produs, a cui prezență însoțeau.
Era un alt element de siguranță ce ne lega de lumea de afară.
Revenirea la realitate , reacomodarea cu clipa și locul se petreceau în acea baie de sunete și lumini ce defineau bucuria copilărească.
Dormi? Era întrebarea care alunga și ultima învelitoare de incertitudine de pe realitate, adresată în șoaptă celui aflat lângă mine.
Nu odată constatam cu surpriză că fratele meu mai mic, trezit de ceva timp, a rămas să contemple nemișcat dansul umbrelor de pe tavan, sau strălucirea câte unei raze rătăcite prin dantelele de cristal ale paharelor, a modelului din carne de curcubeu al ochilor vitrinei de la șifonier, sau a „bizotului” oglinzi. Nemișcat, privea spectacolul de umbre și lumini pe ecranul alb al pereților.
Acele irizații multicolore ne vrăjeau hipnotizator.
Le priveam îndelung dorind ca prezența lor să devină și să rămână materială.
Dezamăgirea ce mă încerca în clipa dispariției era asemănătoare despărțirii pentru un an de parfumului florilor de liliac, sau al lăcrămioarelor, a florilor de salcâm sau de tei, ca de altfel a tuturor celorlalte arome și contururi materiale cu efemeră prezență sezonieră.
Am învățat să iubim și să dorim, trăind prezența aromelor, culorilor, formelor și sunetelor ce ne umpleau cu prezența lor viața.
Ele aparțineau minunilor naturii cu care fusesem împroprietăriți la naștere, devenind astfel comori ale copilăriei cu care și de la care am învățat aproape tot abecedarul existenței pământene.
Speranța, dorul, bucuria, așteptarea, răbdarea, delicatețea, atenția , posibilul și imposibilul, dezamăgirea, încrederea, suspiciunea, siguranța , incertitudinea, în acele timpuri de început au dat substanță definițiilor pentru vremurile ce au urmat.
Ai visat vreodată, copil fiind, să poți ține prizonier balonul de săpun, pe care un crâmpei de macaroană, sau un tubul unei frunze de ceapă verde îl făceau să apară miraculos din apa tulbure a savonierei?
Ai făcut baloane, când îți spălai fața, suflând în inelul rezultat din unirea degetului mare cu arătătorul ?
Cine îl face pe cel mai mare?
Al cui rezistă mai mult?
Acestea erau problemele cu importanță majoră pe care clipa le arbitra zâmbind înțelegătoare în trecerea ei grăbită.
Jocuri nevinovate cu aer de competiție din care nu rezultau niciodată campioni cu notorietate.
Competiții ad-hoc în care copii obișnuiți deveneau importanți pentru o secundă.
Orgoliul încolțea în sufletele neprihănite și se ofilea odată cu încheierea jocului.
Ai încercat mila pe care învingătorul nevinovat o nutrea atunci, demult, întro altă lume parcă, pentru lacrimile învinsului?
Ai simțit tremurul suflețelului cuprins de amărăciunea eșecului sub torentul pornit din izvoarele ochilor?
Ai lăcrimat și tu, învingătorul, alături de cel învins oferindu-i victoria pentru al liniști?
Dacă da, este semnul sigur al prezenței formei de iubire pe care numai cei ce au crescut înconjurați de frați și surori o pot simți și care este germenul din care se naște altruismul de mai târziu.
O formă de iubire ce poate fi explicată cu greu în cuvinte.
Pe care numai gesturile de mai târziu, încărcate de compasiune către toți cei ce suferă și lăcrimează o devoalează, ca peticele de senin pe cerul apăsător încărcat de norii de nepătruns ai vieții.
Am avut norocul să am un frate a cărui construcție sufletească nu a fost atinsă niciodată de toxinele invidiei, răutății, sau a altor forme de agresivitate.
Meticulos, consecvent și perseverent, în sensul bun al cuvintelor, sensibil și preocupat de rolul aparentelor în relația cu cei din afară, a arborat mereu steagul onorabilității, pe altarul căreia a depus jertfă viața lui.
Am călătorit prin imperiul copilăriei, unul alături de celălalt, trăind intens etapele, cu bune și cu rele, împărțind frățește recompensele, sau temerile și pedepsele.
Aflați mereu sub reflectorul cu care eram scanați de tata, am învățat să navigăm spre ochiurile de lumină și liniște ale mărilor învolburate, prin care acesta , în calitate de comandant, purta corabia familiei.
Debarcați din când în când, împreună, pe câte o insulă a plăcerilor nevinovate, degustam crâmpeie de fericire și independență, re îmbarcându - ne grăbiți, când statura impunătoare a tatei se prezărea din mulțime.
Grija cea mai mare era să re fabricăm febril normalitatea acceptată de acesta, în cele câteva clipe care ne stăteau la îndemână, constatând mereu că sunt insuficiente.
Cu grabă disperată, improvizam pentru construirea aparențelor.
Mereu, înainte să ne ducem la bun sfârșit truda, tata intra pe ușă interogându-ne despre tot ce era evident că se petrecea.
Numai pentru noi, cei ce încercam să facem minuni, încercarea se dovedea a fi dramatică imposibilitate.
De unde știe? Ne întrebam în naivitatea noastră, fără a realiza că antagonismele realității pluteau în praful ridicat ca un nor, în sudoarea de pe frunți, sau in cearșaful boțit de sub pătura întinsă.
Tăieturi din reviste și ziare dispăreau sub pat, deoarece, acțiunea în sine putea fi pedepsită sub motiv că am umblat cu foarfeca, sau lama de ras, iar acestea ne-ar fi putut accidenta.
Chibriturile folosite cu neatenție puteau produce catastrofe ireparabile, precum alte o mie de motive reale sau ipotetice.
Morala începea cu fulgerele verbale aruncate din norii imaginației lui, în care noi eram victimele acțiunilor necugetate în care ne complăcusem.
Se încheia adesea cu invitația de a face cunoștință cu temuta lui curea de la pantaloni.
Clipele cele mai dramatice nu erau cele în care cureaua mușca palmele retrase cu teamă din raza ei de acțiune,ci pregătirea pentru a încasa pedeapsa.
Scosul curelei însoțită de descrierea a ce urma să ni se întâmple, se petrecea după un ritual pe care îl cunoșteam, repetându-l de multe ori în glumă, când se întâmpla, ca în joacă, să ne amintim de tata și de atitudinea lui la supărare.
Pedepsele suportate anterior ne făceau să ne privim în complicitatea noastră cu sentimentul de groază întipărit pe figură.
Aceasta îl demobiliza de multe ori, satisfăcându-i orgoliul afectat, făcându-l să transforme pedeapsa în distracție.
Îl bufnea râsul constatând panica ce ne stăpânea , sau pur și simplu, atitudinea noastră îi transmitea o reflexie a situației penibile în care se afla prin disproporția dintre faptă minoră și pedeapsă supradimensionată.
Scăpam atunci numai cu morala, uitând de necazul pe lângă care trecusem.
Asta când scăpam.
Când nu, ne priveam așteptând să citim pe figura celuilalt intensitatea durerii resimțite în momentul în care, cureaua atingea palma.
Lacrimile, se prelingeau pe obraji picurând pe picioarele goale, colorau cu transparența lor pielea, încropind desene cu contur de floare sau de stea.
Ne susțineam din priviri unul pe celălalt în acele momente, gândind fiecare, printre suspine, la durerea suferită .
Laitmotivul moralei era mereu acela, că teama și grija lui pentru ce ar fi putut să se întâmple trebuiau să fie înțelese și respectate necondiționat.
Aspectele de viață aflate sub spectrul necondiționalității trezesc pentru copii și nu numai pentru ei, un interes fatal, expunându-i riscurilor, care altfel, prin lipsa acestui atribut, ar trece neobservate.
Considerate inexplorabile, pericolele trec fără urmări.
Clasificate ca axiomatice, dorința de explorare transformă în periculoase orice banalități.
Curiozitatea a ucis pisica spune un proverb în care cred.
Tata considera că experiența lui de viață este cheia supraviețuirii, cu care oricare dintre noi poate deschide ,fără nici un risc, lacătele ușilor din labirintul plin de pericole al vieții.
Uita în analiza făcută că destinul a prevăzut pentru fiecare dintre noi un alt scenariu.
Din el lipsesc pasaje ce fuseseră cruciale pentru traseul vieții lui.
Apele prin care navighează corăbiile noastre sunt pline cu altfel de pericole, cu care el nu s-a întâlnit și pentru care exisă alte soluții de rezolvare. Mările prin care tata și-a purtat corabia sunt deșerturile de astăzi din care monștrii care îl pândeau au dispărut, sau s-au transformat evoluând în fiarele junglelor da astăzi.
Ne explica riscurile la care ne expuneam, încărcându-se în același timp cu starea necesară aplicării pedepsei.
Acceptarea necondiționată a spuselor lui era materializată în teama de pedeapsă atunci când, nu năzbâtiile nevinovate pe care le făceam din inconștiență copilărească, de cele mai multe ori, acopereau neajunsurile și influența societății în care trăia, ca prizonier abandonat de armata idealurilor sale. Deziluziile îl copleșeau când îi transformau în ruine castelele visate.
Se descărca de acumulările negative aruncând o năframă de teroare, motivată printr-un exces de grijă .
Am înțeles târziu aceste stări de fapt, descărcând amintirile despre el de multe din tușele întunecate ce păreau absurde.
…
Am devenit omul liber de astăzi refuzând constant caracterul necondiționat al regulilor impuse, formalismului și gregarismului de orice fel.
Astfel am păstrat posibilitatea să visez și să mă bucur de tot ce mă înconjoară ca dar suprem al destinului.
Trăiesc respectând forța vieții și a morții ca pe parantezele logice ale existenței îmbogățindu-mi continuu spiritul.
Respect pentru a fi respectat, încercând să nu lezez pe cât se poate echilibrele în care se află lumea înconjurătoare.
…
Asupra profilului autoritar al tatei am să revin de fiecare dată când voi avea ocazia.
El a însemnat pentru mine suma tuturor bunelor și relelor pe care o persoană le-a înmagazinat și expus pe taraba existenței.
Fiecare clipă a vieții lui a fost încărcată de sublim și ridicol, de forță și neputință, de duritate și sensibilitate, într-un amestec unic și irepetabil, sau cel puțin imitabil.
La fel ca un curcubeu după ploaie, sau un miraj în deșert, apărea pentru a se volatiliza atunci când ai fi dorit mai puțin.
Atrăgea și respingea simultan ca un magnet cu polaritate alternativă și frecvența acordată cu frecvența grăbită a inimii lui uriașe.
…

Ai trăit bucuria ridicării primului zmeu din hârtie ruptă din caietul de școală ( detașată cu mare grijă de la mijloc pentru a fi mai mare și care prin repetarea operațiunii anemia peste poate „ rechzita” scumpă și în acele vremuri), sau victoria primei săgeți trase din arcul fabricat de mâna ta?
Pierderea unicei săgeți Produsă cu mare efort din tulpini su lăstari de copaci găsită după îndelungi căutări, care a ales libertatea și liniștea zborului peste acoperișurile acoperite de țiglă roșie, de pe care a mai revenit alunecând de vreo câteva ori înainte și care se ridicase până la etajul al șaptelea al singurului bloc de locuințe de pe stradă ?
Ce acțiune care a lăsat să iasă din mâna te nesigură de copil, o improvizație dedicată jocului, nu te-a umplut de satisfacția pe care cred că o încearcă și cei mai mari inventatori?
Așa începeau și se încheiau zilele copilăriei noastre. Depășind punțile presărate în calea noastră pe harta destinului.
Ne-am cățărat pe vrejul vrăjit al imaginației spre maturitate, protejați de grija și dragostea prea puțin declarată în vorbe, dar acoperitoare ca un nimb de lumină, a celor care trudeau pentru noi.
Așa a fost atunci și ar mai fi fost și acum dacă lista de priorități a soartei nu ar fi programat pentru călătorie în necunoscutele tărâmuri de dincolo de rațiune, a multora dintre cei ce însemnau, atunci când existau, înțelesul deplin al cuvântului noi.
Când sensul de întreg, considerat indestructibil de către mintea noastră de copii a fost spulberat prin dispariția dramatică a celei care era sora mai mică, s-au aplecat asupră-ne umbrele în spatele cărora nu era posibil să pătrundem cu înțelegerea.
Am rămas aici să ne așteptăm plecarea, cu bagajele mai mult sau mai puțin făcute, să însemnăm pentru cei care ne înconjoară și pentru care folosim mereu prea puține cuvinte care exprimă dragostea, nimbul și aripa protectoare. Le-o arătăm discret prin lumina pe care o răspândim deasupra lor speranța că odată, cândva , la ceas de adunare sau scădere aceasta va fi văzuți.