ai mei tocmai se despărțiseră în urma unui fluier de arbitru nevăzut. am simțit despărțirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puțină mâncare. clipea acolo de nu puteam să dorm noaptea. frigiderul se afla la capătul unui coridor foarte lung dimineața redevenea însă la lungimea normală. evitam privirea maică-mii. la naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi. descoperisem degetele tale peste palmele mele ca niște mufe prin care intra dragostea ca la ea acasă. afară tocmai se pornise o ploaie oarecare în timp ce în baie igrasia creștea ca o cocă.

erau vacanțele acelea mari cât o după amiază cu dallas la tv. noi ne plimbam până în măruntaiele parcului și ne imaginam că oamenii în vârstă și-ar schimba din când în când picioarele pentru a putea merge atât. nici zânele nu puteau zbura cât ne plimbam noi. îți spuneam că întreg pământul este un uriaș mort și oamenii ca niște viermi au crescut din el. opream o bancă din zbor ne așezam pe ea privind pescarii din zare care smulgeau salcâmii din pământ folosindu-i pe post de undiță. eram sigur că sânii tăi sunt niște acvarii din piele în care colcăie peștișori de aur. visam cu ochii deschiși șapte visuri deodată în care făceam dragoste cu tine.

în somn mama vorbea adesea spunând nu știu cui că eu o dor. atunci îmi venea să mă înfășor în perdelele prăfuite și să mă înec acolo așteptând păianjenul mult promis. de tine aveam nevoie ca de moarte. deja îmi făcusem un muzeu al săruturilor și întâlnirilor noastre. tu nu știi (sau așa cred) dar când rămâneam singur continuam să ne plimbăm pe frânghiile unde oamenii zic că își usucă hainele dar noi vedeam că își usucă sufletele. vorbeam suficient de încet cât să ne auzim bătăile inimii. pe trupuri ne apăreau o mie de buze fap pentru care ne îmbrățișam continuu. a doua zi când ne vedeam îmi spuneai că nu ai dormit toată noaptea. nu schițam niciun gest în fața ta dar pe creier mi se lărgea un zâmbet de pisică invizibilă.

ne îmbrăcam mereu cu alte haine dar tot ne recunoșteam de la distanțe mai mari decât distanța dintre pământ și soare. lumea ne încurca. am rămas dezamăgiți când preotul ne-a spus că trebuie să iubim pe toți oamenii culmea la fel de mult ca pe noi. am zis că o să încercăm dar am ținut degetele inimilor răsucite la spate. ne plăcea să credem că inima nu este doar o stemă pe steagul numit om. am ieșit din biserică repede ca două cuie dintr-o cruce scoase de un enorm clește invizibil. întâmplător sau nu am auzit corul care începuse să cânte aleluia! din senin.

mama dormea mai tot timpul. probabil voia să mă obișnuiesc cu lipsa ei. stătea mereu în cameră ca într-un suflet. era acolo o liniște sculptată în fildeș o liniște care m-a urmărit încă din copilărie. câteodată aveam curajul să mă întorc spre ea să o întreb de ce. în acele momente liniștea aceea devenea nu știu cum cel mai bun prieten. aș fi vrut să te aduc să o cunoști pe mama mea. te-ar fi privit dintre perne acelea nefirești și te-ar fi atins ca la leapșa.

noaptea luna era învățătura noastra de minte. omoram toți oamenii și ne alungam durerile ca pe niște haite de câini. doar cu tine puteam să văd cum e să fii femeie și să ți se ceară tot felul de lucruri de la inimă până la antinevralgic. știam amândoi prea bine nu eram naivi văzusem prin filme auzisem prin tot felul de melodii că oamenii se scămoșează cu timpul dar ce legătură aveam noi cu timpul în acele momente. când ne întorceam acasă fiecare își învia partea de oameni de care răspundea.

ai mei se despărțiseră ca două ape ce au stat prea mult în aceeași matcă. noi mergeam printre ele și ne întrebam dacă există viață și după contopire sau știu ei ce știu. ultima dată când am vorbit la telefon vocea ta a înghețat cum îngheață apa în conducte iarna. arheologii extratereștri când o vor descoperi vor afla că iubirea este o fiară care te poate înghiți ca să înoți în acidul ei gastric dar te și poate privi în ochi ca un bolnav de alzheimer.