într-o zi am sărit din mine
așa cum o făceam peste șanțurile înecate
când se abătea câte-o răpăială strașnică
de se închinau toate babele
și dădeau cu sare în pragul ușii
bolborosind cuvinte pe care nu le-nțelegeam
mă-nchinam și eu urmărind crucea bunicii
care umplea tot cerul
Iisus răstignit

pământul mânca norii și toată gura îi era plină cu apă
stropea peste cuvertura șifonată a zilei cu ten amurgit
ca mama rufele înainte de călcat
mă turteam de posomoreală
furtuna încruntată trecea peste mine
mă spăla ca pe un păcat
înțepeneam cu ochii în stropii cât grindina
care compostau frunzele de viță
urcate ca în tramvai

nu-mi amintesc decât chicotelile camarazilor
iar când mai dădeam câte-un brânci
vreunuia mai mic decât noi
fugeam râzând de răsunau ulițele
ținându-ne cu mâinile de burți
zdruncinându-se precum pământul sub plug
plânsul aceluia se scurgea mineral spre rădăcini
de-acolo creșteau zîmbetele noastre

mai jucam și paparudele de se uitau băieții
prin fustele noastre lipite
în formă de fecioară
iar noi săream în bălți ca broaștele
stropindu-i până la piele

vreau să mai sar măcar peste un pârâiaș
despre detentă învățasem la orele de sport
oricum acele chipuri...
aleargă prea iute prin fața mea
ca ploaia aceea de vară pe care numai bunica o mai putea opri
scuipând în sân

mă aflu de cealaltă parte a șanțului
și nu mai plouă
pe ulița sufletului meu e secetă.

(24 aprilie 2010)