lumea de dincolo de lume
se-adună-n spatele cuvântului
așa cum rugina lucioasă se-crețește în floarea cuiului
făcându-mi cu ochiul.
în casă sunt multe cuie
toate înfipte în lutul zidurilor
departe de carnea lemnului neprihănit
și toate scândurile mustesc a lemn în lemn
păstrând taina necuprinsului
fără pic de rugină.
fiecare cui se afundă-n carnea zidului
după cum îi este portul și sorocul
și trage cu urechea la ce mai povestesc
de-acolo din adâncuri
fârtații.

primele erau cuiele mici
de care se agățau toate răsuflările
fără a înțelege prea bine noile povârniri
cu privirile zvârlite peste prezent,
veneau la rând cuiele mijlocii
de care spânzurau fără vlagă
cergi, velințe, ștergare, pânză spartă-n modele
și câte și mai câte răvășite pe toate cutele
iar la sfârșit din loc în loc odihneau scoabele
ori cuiele cele mari, zdrențuite cu var
ce ridicau de subsuori blidarul cu ochii lui smălțuiți,
cuierul cu toate obiceiurile si datinile rânduite
și toate cumpenele din viața fiecăruia
cu poticnirile și gândurile ei.
toate, fierul, lemnul, pământul
trăiesc în bună vecinătate
împrumutând celorlalți câte o taină ori câte un secret
unul trage după el zvonuri taman de la temeliile lumii,
altul răspândește scâncetul cerului rătăcit prin hățișuri
iar cel din urmă, se străduie să-și ascundă
obârșia,
aur sfărâmicios, pulbere la vreme de vară
ce-mbracă încheieturile și temelia
vremelniciei.
mai sfios din fire
în colțul casei cuiul ascuns strecura lumina candelei
printre șoaptele tămâierului
iar afară,
la vreme de seară
Bunelul sprijinea luna-ntr-un cui
cât toată noaptea de mare...