... timpul este suveran peste natură, peste acivitățile omului, chiar dacă omul se-ncîpățînează și nu ar vrea să i se supună... în cele din urmă, e nevoit să abandoneze sau cel puțin să-și modifice planurile...
Se-ntâmpla ca-n zilele de timpul Paștelui să mai cadă și câte-o ploicică; atunci, tata și mama, ne chemau repede în casă, să nu ni se ude hăinuțele cele bune, noi-nouțe. Nu prea voiam, mai trăgeam câte un pic de timp, retrăgându-ne pe prispa cu cerdac a casei, spălându-ne mânuțele la apa ploii ce curgea de pe streșini; asta doar la chemarea mamei, că atunci când ne chema tata, intram repede în casă, de frică să nu... ne arate cureaua. De întârziam la chemarea mamei, se făcea văzută la geam, cu fața un pic mai încruntată ca atunci când ne chemase mai devreme și, cu vocea dojenitoare, ne zicea ”Da' și v-am zîs eu, mă nipricopsîțîlor?! Sî treșiț’ răpigi-n casî... ar’ sî intri reumacismu-n tăci oasîli voastri! Haigiț’ răpijior sî vî uscaț’!... șî giacuma, gata cu hainili frumoasî, cî vî mai trăbuiesc șî altî datî... o cam trecut sărbătorili Pașcilui!...” Era de fapt deja a treia zi de Paști, marți după amiază; văzuseră vremea de ploaie și nu ne-au mai lăsat să plecăm de-acasă, prin sat, pe la verișori sau la cămin, unde se ținea hora pentru toți satenii. Am ascultat de mama, schimbându-ne hăinuțele un pic umezite, de care s-a-ngrijit mai întâi să le atârne la uscat, în cerdac, pe sârma întinsă între stâlpișori... Ne-am șters părul cu un prosop; părul nostru a rămas vâlvoi, de parcă-l bătuse vântul din toate părțile... mai și râdeam unul de altul ”... la cìni parcî-i casa lu’ Bingirìu!” zicea Maricel despre părul meu, apoi râdea împreună cu Petrică. Ne-nțepam acum unul pe altul... ”la cìni parcî-i o căchiț’ gi fân, plouatî...” ataca Petrică pe Maricel dând tonul repede la râs; râdeam toți trei, pe rupte cum se spune, de ne prăpădeam... în mintea mea, coceam pe cine să înțep: pe Maricel sau pe Petrică? Părul lui Maricel era negru, des și aspru; al lui Petrică era blonduț, subțire, moale, ușor de așezat... așa că ținta mea a fost Petrică... ”Petricuț’, pi cìni parcî ci-o lins ghițălu’, șî dupî cum sî vegi, cred cî șî mama lui”... am râs noi cât am râs, dar lui Petrică nu i-au căzut bine cuvintele ce i le-am adresat. A găsit de cuviință că-i mai bine să scâncească un pic. Ne auzea mama cum nu mai puteam de bine... când l-a vâzut scâncind, l-a luat la rost, zicându-i: ”Nu ț’-o fost gi-ajiuns scărmăneala pi cari v-aț’ tras-o unu’ la altu’? Ai vinit la mìni sî ci cheptîn? Duci-napoi la hilizît cu șìilanț’ fraț’ ai tăi!” Murdărelul se-ntorcea la noi, la joacă... răutăcioși, în glumă, îl luam în primire imediat cu vorbele potrivite la starea în care se afla: scânceală între râs și plâns. Pregăteam un duet ce avea s-o deranjeze și pe mama; cântam ”rîs cu plîns / baligî gi mî-înz, rîs cu plîns / baligî gi mî-înz”, refren ce l-a făcut să izbucnească într-un adevărat plânset pe micuțul nostru frățior... de închipuit că îndată ne-am luat scărmăneala și noi pe măsură...
Pe la trasul clopotelor de seară, au venit în vizită la noi frații tatălui; parcă erau vorbiți de au ajuns toți trei deodată: Anton, Petru și Mihai; au salutat pe rând, fiecare la rândul lui, când au intrat pe ușa chilerului, acolo unde mama avea de gând să ne încălzească ceva de-ale gurii, pentru masa de seară. Au venit apoi în camera unde tata se alăturase nouă, pentru a face pace între noi, frățiorii. S-au salutat creștinește, au dat noroc, s-au întrebat de bune și de rele, au vorbit de-ale oamenilor mari. S-au servit cu vreo două păhărele de vin... după un șir de discuții între ei, moșul Anton, fratele de după tata, scoate din buzunarele sale, nouă grăunțe și nouă semințe de bostan, le pune pe masă alături de cartonul confecționat de el, cu pătrate înscrise, unite între ele printr-o linie pe mijlocul laturilor, se adresează mie, zicând ”Sîlvi, ci-am învățat sî jioci țîntariu. Hai sî jiucăm! Ãl mai șcii?... Înșearcî sî mă baț’!Vrei?” Nu că învățasem repede și bine, poate că nici nu înțelegeam mare lucru, dar provocarea lui stârnea în mine dorința de a-mi măsura puterile inteligenței cu el. ”Cum sî nu sciu, moșule?! Eu cred cî-ni aduc aminci ghìni! Hai sî vigem dac-am sî pot fași o moarî, sau poaci douî!” Și jocurile se-ncingeau... luam bătaie și mă supăram. Dar cum spunea el ”Gijeaba ci superi, Sîlvulicî, mai ghìni ai jiugica oleacî mai mult, acent la grăunțîli tăli, cum li pui ș-apăi cum li muț’..., nu la sămînțîli meli gi bostan, pi cari sî ni-o mînînși mai întăi, dacî vrei ca sî mă baț’ odatî-ș-odatî!” și uite-așa mă tot întărâta de jucam până seara târziu. Să-mi facă bucurie, din când în când se prefăcea că mai greșea și căuta cu tot dinadinsul să mă facă a nu-l ierta, doar ca să câștig și eu. Într-adevăr, știa să-mi procure și bucurii...
... Þintarul (car și moară) era jocul de inteligență preferat pe vremea copilăriei mele...