... marea bucurie a sărbătorii Paștelui, Învierea Domnului Nostru Isus Cristos, minunea cea mai mare pentru omenire, descrisă în Noul Testament al Bibliei, eveniment ce stă la baza fondării creștinismului ca religie, bazat pe respectarea „Decalogului” și a Învățăturilor Mântuitorului Isus, prin contribuția directă a Sfinților Apostoli și a conducătorilor Bisericilor, pătrunde adânc în inimile credincioșilor; credința este cea care a unit și mai mult pe oamenii de rând, săteni sau orășeni....
... cum treci podul peste Siret, dinspre Bacău spre Bârlad, poți vedea de la acea departare satul Bijghir, pierdut între pantele a două dealuri, având ca fundal panoramic pădurea; pe deasupra puținelor căsuțe, în mijlocul panoramei, se ridică turnurile a două biserici, oarecum de construcție nouă, una catolică și una ortodoxă, mărturie că, de vei intra în acel sat, ți se va vorbi cu siguranță și despre Dumnezeu. Ortodocșii își au casele în partea dinspre pădure a satului, sunt în număr mult mai mic, dar, spre nenorocul lor, nu au avut niciodată un preot ortodox permanent în sat.
Am trăit această bucurie a „Unirii în credință” chiar de mic copil, în satul natal, când frecventam clasele primare, alături de colegi de relige ortodoxă... nu se făceau referiri la diferențele religiaose. Când Sărbătoarea Învierii avea aceeași dată, aveam ocazia de a sărbători ”frățește”, la un loc, tot satul; unii dintre creștinii ortodocși participau la liturghie în biserica noastră, catolică. Au simțit de multe ori piviri curioase din partea alor noștri, dar sau obișnuit, neluînd în seamă pe cei curioși; se justificau foarte frumos și pe drept cuvânt: ”doar esci-un sîngur Dumnezău, cari-I în tăci bisărișili gi pi pământ. Șì pucèm fași noi dacî am vinit pi lumi în casî ortodoxî? Ș’apăi, vigèț’ voi cî la bisărica noastrî vìni rar cîci-un popî; nìși n-are cimp să scei gi vorbî cu noi!” Se vedea clar din vorbele lor că aveau în suflet credința și mai ales voința de a participa cel puțin în sărbătorile mari, la celebrările de cinstire și preamărire cuvenite Sfintei Treimi, Creatorului Tată, Fiului Mâtuitor și Duhului Sfânt Mângâietor.
... în Duninica Sfintelor Paști, după Liturghia de la 10.30, ne-ntorceam pe drumul principal ce trecea pe la ”cooperativă”; ne-ntâlneam cu colegi de joacă și de clasă. Ajungeam acasă însoțiți de o parte dintre ei, cei cărora părinții le permitea să mai întârzie; însăși mama ne spusese: ”Dacî copchii cu cari vă jiucaț’ voi gi obișei vreu să vìi pi la noi, vă așăz pi tăț’ la masî, afarî, în fața bucătăriii, subt șandramauî, sî nu vă batî soarili anezîi în cap”. Fiecărui copil îi place mâncarea făcută de mâna mamei sale, dar în zilele de sărbătoare, i se pare și mai bună cea pe care o mănâncă în compania prietenilor. Știa și mama bine acest lucru. Am intrat în curte cam vreo zece copii, unii dintre ei pășind cu multă reținere. În cele din urmă s-au acomodat cu ograda noastră... Era masa pregătită cam pentru încă vreo cini copii... A spus mama: ” Ia, acuma asăzațî-vă la masî, fiicari la străchinuța lui. Fașiț’ cruși șî spunețî-vă rugăciunea -Tatu nostru-” în timp ce noi ne spuneam rugăciunea, mama aducea o oală, cu mânerele acoperite cu o cârpă să nu se frigă la mâini, plină cu borșul făcut seara trecută, dar pus iarăși la cald pe plita sobei din bucătărioara de vară. A pus-o pe masă la locul potrivit. Deja ne așezasem cu toții și așteptam să ne spună cu ce să începem. ”Eu vă pun cîci-oleacî gi borș în străchini. Pănî sî rășeșci, șiocniț’ câci-un ou șî mâncațî-l cu cozonac sau cu pascî! Cu și vă plași. După șeia mâncaț’ șî borșu!” Unul câte unul ne-am ales cu cine să ciocnim oul roșu... în larma ce o produceam, mai că nu se-nțelegea copil cu copil. Marcel, frățiorul meu, mijlociul, a ridicat sus mâna și a spus: ”A neu o fost șel mai tari!” Știam ce urma după aceea... exact ce învățasem de la tata: ” Șì-i mai tari, capu’ sau ou?” urmată de mișcarea spargerii oului de funtea sa, ”plioc” și oul s-a spart. Și-a mâncat fiecare oul cum a vrut, cu pască sau cozonac, însă unii l-au mâncat gol, presărând un pic de sare, după gust... Numai bine se răcise și borșul, ”zama bună” ce parcă doar în zile de sărbători ieșea așa gustoasă; și pâinica făcută în cuptor de mama, tăiată felii și pusă pe masă, a plăcut la toți, era moale, proaspătă... Sărmăluțele au fost băgate la cuptor de sâmbătă seara; toată noaptea au fost lăsate înăuntru, în cuptorul cu gura înfundată cu cărămizi și lut. Abia atunci când se stătea la masă, tata își făcea datoria lui, înlăturând cărămizile și scoțând oalele încă fierbinți. Mama a adus sărmăluțe în două străchini la masa noastră, cam căt credea ea că o să mâncăm noi, cât să ne săturăm...S-a mâncat bine, totul; n-a rămas nimic. A-ntrebat mama: ”Spuniț’! Mai vre șiniva șeva?”... de obicei, celor mari li se pune pe masă o cană cu vin, din producția proprie sau cumpărat de la "mat", dar la masa copiilor, a uitat să pună apă. S-a adresat mie, zicându-mi: ”Sîlvi, dă-li tu la copchiii ișce câce-o canî gi apî! Îi răși, geaghe’ am adus-o gi la fîntînî.” A rămas ca eu să dau apă colegilor și prietenilor de la masa copiilor... Mama a revenit la noi. Văzuse că terminasem de mâncat, de băut apă și cam începeam cu hârjonelile. ”Incî nu-i cimpu’ gi hîrjoneal’! Întăi rugășiuni ș-apăi jioacî.” Pe când fiecare dintre noi își făcea rugăciunea, a observat că doi dintre noi copilașii au făcut cruce cum se face în ritul ortodox... La urmă i-a întrebat: ”Da, gi-ai cuì sînceț’ voi?” ... ei au răspuns pe rând nestingheriți, întâi cel mai mic, apoi cel mare: ”Eu-îs a lu’ Jănicî Oprea”... ”Eu-îs a lu’ Paraschiv, poștașu”... apoi continuă colegul meu, Paraschiv Ionel: ” șî la noi o sî șìi Pașcili duminica jiitoari. Da nu-i nici-un păcat cî stăm împreunî șî spunim -Hristos o-njiet- șî la Pașcili catolișilor. Matà și zâși?”... Mama, era foarte pașnică din fire, răbdătoare, preietenoasă, glumeață,
săritoare când vedea pe cineva în nevoi... Ca răspuns la întrebarea colegului meu de clase primare, avea deja pentru toți ce-i puneau asemenea întrebări, următorele: ”Pentru-cî esci-un sîngur Domn, ar trăbui sî șìi-o sîngurî cregințî, tăci popoarili șî șìi-o sîngurî turmî”...

... în casă, era și-acolo pusă masă, dar pentru prieteni de-ai tatălui, veniți din orașul Bacău...