Cred în Dumnezeu. Mai greu e să spun dacă fac sau nu parte dintr-o religie. După botez sunt ortodoxă. După ritualuri, acelea – puține, dar obligatorii când nu știi exact unde te situezi sau nu trăiești singur: căsătorie, botezarea copiilor, cultul morților în familie - aș fi tot ortodoxă. În mine însă, Dumnezeu nu are canoane... cum nu are nici chip.
În copilărie mi-am resimțit părintii ca fiind atei. În casa noastră n-au existat mult timp icoane. Dar în casa bunicii, care era în aceeași curte, peretele dinspre răsărit era plin. Când mergeam în tabere sau cu părinții în vacanță și voiam să-i iau bunicii un suvenir, știam că o icoană, trecută prin mâna măicuțelor de la mânăstirile pe care le vizitam, o va bucura fără îndoială. Ea era singura pe care am văzut-o rugându-se în familia mea și pe care mi-o amintesc în cămașă de noapte, despletită și îngenunchiată, spunând ,,Tatăl Nostru’’ ori singura care se închina înainte și după fiecare masă, mulțumindu-i lui Dumnezeu cu vădită recunoștință că încă o zi a avut ce mânca. Trecută prin razboi și prin foamete, bunica avea conștiința că lucrurile pot sta și altfel.
In 1989 eram clasa a XI-a. Mă mutasem în urma examenului de treapta a doua la un liceu din Galati. Nici acum nu-mi pot explica, decât psihanalitic, ce anume îmi atrăsese antipatia noului meu diriginte. Către sfârșitul toamnei, acesta organizase o excursie la Iași, unde - printre altele – am vizitat și biserica ,,Trei Ierarhi’’. La întoarcere, în prima oră de dirigenție, a întrebat ce impresii avem din excursie. Au răspuns unu-doi colegi, după care m-a întrebat și pe mine ce credeam despre vizitarea bisericii. Am intuit vag o capcană, însă am răspuns în termeni pozitivi.
- Dar ce părere ai, a continuat el, bisericile și mănăstirile trebuie să existe?
Am stat un moment să mă gândesc, iar el și-a repetat nerăbdător întrebarea. Din nou am avut sentimentul ca sunt provocată și că așteaptă ceva de la mine.
- Da, am răspuns ferm. Ele reprezintă tradiția neamului nostru, tradiția poporului român. Trebuiesc păstrate.
O scurtă licărire de bucurie în ochii lui, apoi a început să strige, înroșindu-se și cutremurându-se:
- Deci așa gândești! Încă o dată observ că ești un element dăunător. Nu pot accepta să strici o clasă întreaga de copii buni! Trimestrul următor vei fi transferată disciplinar la Liceul din Constanța!
Era vorba de un liceu cu profil similar... Activist de partid, turnător și imoral din multe puncte de vedere, cum aveam să aflu mai târziu, dirigintele meu și-ar fi ținut promisiunea dacă nu venea între timp Decembrie’89.
Ceea ce nu știa acel om era ca nu accesase credința mea, ci pur și simplu o părere, o atitudine. Mai grăitor ar fi fost faptul ca aveam un Nou Testament de la o fostă colegă, baptistă, și că fusesem prima dată la slujba de Înviere în acel an,sau că mă apropiam de colegele cu educație religioasă din dorința de a cunoaște și din dorința de a completa ființa mea cu ceva esențial...

Pentru că spiritualitatea există în om, indiferent dacă i se insuflă ori nu idei religioase.