În acea seară, întinsă în patul din odăița mea de culcare, nu mai simțeam tristețea din singurătatea-mi spărgânduse ca un ecou de pereții mansardei, luminați doar în dreptul ferestrei de becul ce stăjuia șoseaua, ci era mai mult de atât: tavanul înalt până la cer se sprijinea pe pereții reci și goi ca ai unei cripte. Râul de lacrimi lăsaseră răni adânci în ochii-mi plânși, spălâcind culoarea irisului cândva negru. Venele tâmplelor zvâcneau ca niște șerpi aflați în delir, producându-mi o durere insuportabilă în cap, rațiunea topindu-se în fierbințeala vascoasă a ceea ce cândva se numise creier, sau ce-o fi fost. Bătăile puternice ale inimii fură acoperite de zgomotul parchetului vechi de stejar, pocnind tot mai aproape de mine. Forma unei umbre ciudate prinsese contur pe netedul pereților și al tavanului suspendat de colțurile nopții, ondulându-l ca un acoperiș de tablă în rafalele furtunii. Jumate de gheară îmi înjunghie pieptul, iar cealaltă îmi apăsă degetul arătător de la mâna stângă. Sosise sfârșitul. Tot filmul vieții mele începu să se deruleze pe pânza peretelui din fața mea, în alb și negru.
Atunci am zvâcnit în sus. Îmi adusesem brusc aminte:
NU-MI FÃCUSEM TESTAMENTUL!
Da! Nu puteam să las în urmă, așa cum făcuse un renumit rapsod de muzică populară, scandal și haos. Trebuia să-mi împart lucrurile după cum credeam eu de cuvință, ca să nu se iște bătăi, ca la împărțeala de aghiazmă din ajunul pomenirii vreunui sfânt. Am pus siguranța și m-am așezat să-mi scriu ultimele dorințe la măsuța de lângă ferestră:

„Viața mea s-a terminat aici pentru că așa mi-am dorit eu. Dacă va trebui să-mi cer iertare pentru vreo greșeală de-a mea o s-o fac, dacă nu…atunci oricum o să vă iert.
Încerc să nu las prea multă mizerie în urma mea, dar altă cale mai ușoară n-am găsit.”

Dragă Cristina,
îți sunt recunoscătoare că mi-ai deschis ochii spre lumea virtuală și că datorită ție mi-am făcut atâția prieteni minunați pe net. Îți las laptopul și te rog să-mi saluți amicii virtuali și să-i rogi să-mi mai acceseze din când în când blogurile, dacă le face plăcere, ca să-mi facă raiting post-mortem, pentru că am citit eu într-o carte că soarta noastră pe lumea ailaltă depinde de cât de mult am fost băgați în seamă pe Pământ.
Îți las ție aparatul, dacă-l vrei! I-am schimbat de curând bateriile dar nu știu de ce naiba a murit de tot! S-ar putea să fi făcut scurt, dar nu-i nimic, mai este încă în garanție”

Mă tot întrebam cui să-i las cele două televizoare, moștenite din căsătoria mea eșuată. Cui îi trebuie televizor când acu sunt la modă plasme mari cât ecranele de cinema?

„Dragă tati,
spre bucuria mamei, îți las ție televizorul ăla mare cu ecran plat, despre care știi că fostul meu soț și-l făcuse cadou de ultimul Crăciun petrecut împreună, iar cel mic te rog să-l bagi în cotețul cățeilor, că tare mi-era drag de Negruțu când adormea instantaneu uitându-se la politicienii noștri.

„Mamă,
sunt convinsă c-o să mă îngropi în locul ăla de veci pe care l-ai cumpărat pentru matale cu credit bancar. Sper că nu l-ai ipotecat. Nu de altceva dar vreau să-i dai lui popa Cioacă frigiderul și mașina de spălat, unul pentru ca să-mi țină slujbă de inmormântare și cealaltă (sau cum o vrea el) să-mi schimbe locul de veci cu altul mai la deal, fiincă am auzit că acolo în vale unde ai matale terenul de îngropăciune, băltește apa și numai la gândul ăsta mi se face pielea găinii.
Să nu dai de pomană până nu-ți trimet eu un semn, că de nu m-o primi Sfântul Petru în Rai, n-are rost să cheltui banii dăgeaba și te mai rog ca nu care cumva să-mi dai hainele de pomană, că-s aproape noi. Mai bine faci troc cu vecina de la colțul străzii, știi tu, aia cu magazinul universal și spune-i să-ți dea la schimb bobițe pentru căței.
Și când ți-o cere părintele tecstul pentru slujbă, să nu care cumva să mă vorbești numai de bine, că știi că nu-mi place.
Mai bine povestește-i de noaptea aia de toamnă târzie, când bătea alizeul prin curte, iar matale, care aveai piciorul în ghips, m-ai rugat să te duc la wc-ul din fundul curții.
Mai ții minte cu ce putere a trântit vântul ușa budei, de-ai rămas închisă acolo mai bine de-un ceas? Mă jur pă Boc că uitasem complet de matale. Noroc cu tata că venise de la serviciu și a întrebat: „unde-i mă-ta?”…fu și norocul meu că nu m-ai putut prinde.”

„Pentru cei care veniți să vă întristați sau să vă ușurați la căpătâiul meu, vă rog să nu fiți penibili și ipocriți când preotul vă va spune să vă luați rămas bun de la mine pentru ultima oară. Să nu mă pupați rece, în silă și din obligație așa cum ați făcut la moartea amicului nostru B.
Prefer să păstrați un pic de decență.

Post scriptă: Am uitat. „Mami, să nu-l aduci pe Negruțu la mormântul meu, că disperatul ăsta va crede că ne jucăm de-a fața-scunselea.
Și încă ceva: Te rog frumos să nu-mi lași florile să moară!”
„Vă pup cu respect și vă aștept!”

Se făcu ziuă. Soarele spijinit pe capătul grădinii, își strecură câteva raze prin dantela perdelei încercând să-mi agațe privirea. Am deschis geamul și un miros de pământ reavăn îmi inundă plămânii. Pe creanga încă neînmugurită a unui copac ce dădea să-mi intre în casă, triluia de zor o pasăre colorată.
- Cip, cip…cirip
- Bună dimineața! Uite-acum vin la plimbare.
Am lăsat fereastra deschisă să intre aer proaspăt în casă și am citit din nou biletul.
M-a pufnit râsul și mi-am spus că…”nu merită nimeni așa un sacrificiu, sunt puțin nebună și cred că mă chinuie talentu”.
Împăcată cu gândurile mele, am ieșit din casă ca să-mi scot cățeii-n grădină, închizând bine ușa după mine.
Venise Primăvara!