poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-22 | |
Am dat peste o hârtie care m-a pus pe gânduri. Nu întâmplător, am găsit într-un magazin cu obiecte vechi și sute de fotografii galbene și coșcovite de pe vremea străbunicii – o hârtie veche pe care scria 8 octombrie 1920 (cu cerneală, aproape ștearsă). Până acum nu am mai văzut așa ceva decât în piesele de teatru foarte vechi românești. Hârtia era în partea dreapta de sus arsă, având un miros de rânced și de mucegai. Mi-e silă să pun mâna pe acest abonament, care nu mă costă decât 7 lei. Caut în portmoneu și scot cu greu banii. Sunt ultimii pe luna asta. Dacă nu știu cum să drămuiesc bănuții care mi-au mai rămas, se pare că o să ma apuc în curând să beau ceai cu pâine veche. Mi-e să nu ajungă și ceaiul un lux pentru mine. De achitat facturile nici nu se mai pune problema. Am ajuns să stau în camera mea de acasă într-un frig îngrozitor. E mai ceva ca în iad… Noaptea nu rezist decât cu vin fiert și două plăpumi groase pe mine. Noroc că le-am primit și pe astea moștenire de la bunică-mea, că, altfel, nu aș fi avut nimic… În viață n-am fost în stare să fac prea multe lucruri. Am fost mai tot timpul bolnavă și am stat mai mult prin spitale, atârnată de tot felul de medicamente și injecții – pe care eu una nu dădeam doi bani. Iubitul meu s-a căsătorit cu mine, din milă. De când m-a cunoscut mi-a tot zis că vrea să rămână cu mine până la sfârșitul vieții și eu una nu l-am crezut. Apoi și-a pierdut serviciul de atâtea și atâtea ori din cauza bolii mele și a luptat mai ceva decât un câine de rasă pentru mine. Ca să mă poată întreține în lux, așa cum fusesem obișnuită când eram mică. (…)
Pe hârtia din magazinul cu antichități scrie aproape indescifrabil: ,,Odată cu achitarea abonamentului, vă rog a-mi trimite și restul de lei 5 rămas la abonamentul trecut. – Noaptea întreagă se socotește 2 Numere. La mai multe numere se face rabat. Cu stimă, Antreprenoarea Ionescu.” Aici este vorba despre o ,,Carte de Abonament – valabilă la D-șoara Miți Vasilescu Hotel Minerva, no 3 Lei 50 (plătit anticipat) NB. Duminica și sărbatori visitele se primesc numai dimineața din cauza aglomerației”. (…) Mi-aș fi dorit enorm de mult sa fiu patroana unui bordel de pe timpuri sau mai degrabă damă de companie. Dar nu una oarecare, ci una de lux. Să mă pot întâlni cu tot felul de bărbați, care să-mi ofere ce alte persoane nu mi-au putut da. Bani foarte mulți, bijuterii, excursii în străinătate și da, ăsta este adevărul; nu aș fi vrut să se îndrăgostească de mine nici în ruptul capului. Nu-mi place deloc atunci când cineva mă iubește cu adevărat. Mă fâstâcesc. Simt că mă scurg, simt că mă topesc de dorul lui și eu una nu vreau să mi se întâmple așa ceva. Sunt destul de dură și de agresivă, pentru a mă schimba doar de dragul unei ființe. Acolo la bordel mi-ar fi plăcut foarte mult să-mi cunosc soțul. Și recunosc, aș fi dat orice să nu mă mai îmbolnăvesc atât de repede. Nu mă suport bolnavă. Îi văd pe cei de lângă mine cum se foiesc ca niște imbecili în jurul meu, vor să mă ajute, însă nu fac altceva decât să mă enerveze groaznic. Acum mă aflu într-o criză teribilă. Până la un punct te îngrijorezi, dar dincolo de el temerile se schimbă în indiferența – pur și simplu nu-ți mai pasă. După o săptămână de crize cumplite de rinichi, în care m-am simțit gata să cad din picioare pe stradă, în grădina bunicii mele, la serviciu, oriunde, din cauza sincopelor în gândire, și nu numai – m-am revoltat împotriva fricii umilitoare. Da, așa este – pe soțul meu l-am întâlnit la bordel. Când l-am văzut râdeam cu amar, dar el era. Mi-am dat seama din prima clipă. Era acea persoană înaltă, deșirată, la care visasem toată viața. Chipul lui era parcă din vitrina unui fotograf de pe timpuri. Am stat și m-am uitat la el minute în șir. Mă holbam furioasă la Cătălin, și îmi imaginam tot felul de povești cu final neașteptat. Îmi dădeam seama, că împreună cu el o să am altceva, o să găsesc un nou început. El înseamna pentru mine toată bucuria vieții pe care, în orice moment, puteam fi obligată s-o părăsesc pentru totdeauna. Mă înfuria atâta nepuținta din partea mea. Nimeni nu era de acord cu viitorul meu soț, pe care îl întâlnisem cu ceva vreme în urmă. Mă simțeam rău. Nu știu câtă lume mă înțelege. Tăișul mă pătrunsese și înaintam cu indiferență cinică în viață, așteptând să cad definitiv… Înseamnă foarte mult pentru mine, poate că totuși îl iubesc foarte mult…. Au trecut între timp trei ani de zile groaznic de chinuitori. Eu mă mulțumeam cu dializa făcută din trei în trei săptămâni, dar la un moment dat, tatăl meu a murit într-un accident atât de stupid. Se dusese până la piață să cumpere niște fructe și mama l-a găsit după o zi întreagă de așteptări, la morgă. (…) Starea mea de spirit era foarte veselă. Eram multumiță de mine și de toată lumea, care se afla lângă mine. Un fluture se înălța spre cer. Era vară și fluturele era parcă din turtă dulce aurie, iar aripile îi erau vopsite de Salvador Dali. Atât de mult l-am invidiat – aș fi vrut și eu să zbor. Domnul C. cu care între timp m-am măritat era în formă și foarte fericit pentru dragostea pe care i-o port. Îl iubesc pe Cătălin mai mult decât pe orice din lumea asta. Iubirea mea e de-o tandrețe extraordinar de fină. Simt că m-aș fărma în miii de bucăți din dragoste… Azi mi-am petrecut o zi încântătoare, discutand și certându-ne și insultându-ne… În astfel de întâlniri, ne place să ne anesteziem gândurile cu whiskey. Deși avem bani puțini, încercăm să ne permitem să ne mai și răsfățăm. Ne mărturisim unul altuia lucruri intime, dar iubirea noastră e atât de puternică, încât ne permitem orice libertăți. Fiecare analizează idealurile celuilalt, așa, ca la popice, și apoi le doboara atât de repede; pregătim replici sarcastice, disprețuitoare, dăm din mâini și gesticulăm ca doi copii, ne înroșim la față, ajungem la o concluzie, batem cu degetele fin în masă, ca să punctăm anumite replici. Dar toate cuvintele noastre, se dovedesc a fi ca ploaia. Iubirea noastră e de neatins – ne definește viața, e ca aerul pe care-l respirăm. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate