Dicționarul Mara este conceput la nivelul frământărilor interioare. Ordinea stărilor? Haotică. De aici și aplecarea asupra afectului în „nopțile mici” care, alături de prolog, meniul zilei, dragostea în vremea lăuziei, luptătoarea de summo și epilog, fac cercul poetic, lăsându-se devorat din interior. Simțim niște oscilații mai mult decât muzicale, niște unde de forță, care inhibă prin lirism strigătul din interior, exercitându-și sunetul prin banda memoriei afective, cu sclipiri jurnaliere și, prin asta, oarecum intimiste, deci lipsite de orișice incifrări obositoare: „în fața unei fetițe de trei luni/ vorbele de om sunt impracticabile./ căci în fața acestei fetițe de trei luni/ dintr-o singură mișcare/ pielea inimii se întinde prin tot corpul/ până direct peste gură/ și pielea aceasta nu lasă vorbele de om să treacă prin ea/ ci numai vorbele de câine și numai vorbele de nurcă/ și numai vorbele de oaie” (vorbe mari ale omului p. 30)

Tulburarea poetică pare o înșiruire nonșalantă a celor mai sensibile și plăcute amintiri, trecute prin acea alveolă transparentă a sentimentului, niciodată forțat, niciodată exteriorizat prea facil, fără a fi suplinit cu detalii golurile ce se doresc a fi receptate ca niște tăceri. Cele mai pronunțate efecte sunt date de plecările spontane, care determină apariția sau crearea intertextuală a acelor pauze: „privesc toate acestea de-aici, de sub masa/ din bucătărie/ unde m-am ascuns să fumez” (jucării, p.50)

Anume prin împlinirea lăuntrică se face simțită densitatea metaforfozei fiziologice și psihice. Mara este înrăurirea de pe urma emoțiilor revărsate dincolo de acel cerc autodevorator, atunci când însuși limbajul este supus unor schimbări perceptibile, prin tangențele de sens cu viața Marei, cu profunzimea spațiului emotiv din lumea acesteia: „când am reușit să-i descopăr o mână se făcuse deja târziu/ iar pe deasupra noastră/ tot mai mult deasupra noastră/ umbra marei se întindea și creștea// era acum de cinci ori corpul unui singur om” (prima întâlnire cu mara, p.53-54)

Adoptând ipostaza unui părinte, eul liric își asumă multitudinea stărilor sufletești, în ciocnirea extazului cu idealitatea și cu cât se dăruiește mai mult imboldurilor realităților, cu atât mai pronunțată este îndepărtarea de „teribila logică a absurdului”.

Chiar și atunci când pare a se apropia de final, apare spontan un alt fel de început, care te face să te întorci la substraturile textului introductiv și să le compari, te cheamă să citești și să recitești giratoriu poeziile lanț: „acesta e începutul și pentru început/ să lăsăm câteva clipe capul jos” (începutul, p. 82)