Mamaie, mie mi-e dor de un prieten pe care nu-l am, începu Mic, în gând, o scrisoare .
Mamaia plecase la Dumnezeu și pe el îl lăsase acasă, ca să se facă mai întâi mare.

- Știi cum aș vrea să fie prietenul meu?
- Cum? îi venea mereu în minte vocea încurajatoare și duioasă a întrebărilor ei.
- Vreau să fie ca tine. Dar să fie băiat și mai mic, și în loc să rămână în bucătărie, să vină cu mine la pădure…

- O, Mic, ce frumos te-ai gândit! ar fi zis bunica, dacă ar fi avut un glas mai puternic decât tăcerea care se auzea din cer…
Iar el i-ar fi răspuns așa:
- Da, m-am gândit frumos, pentru că sunt foarte singur și trist…
- Singur și trist, Micule?
- Da, mamaie, singur și trist ca un melc…

Cuvintele se târau, de acum, încet pe hârtie… Tot mai încet, lăsând în urmă o dâră albastră de lacrimi.

- Micule, suferi…
- Un pic, mamaie. Dar nu te speria, așa sunt copiii, când li se fac toate poftele…
- Ce zici tu, acolo?
- Zic ce am auzit…
- Cred că nu ai auzit bine.
- Ba da. Și îmi pare așa de rău că eu am de toate… Dar nu am, în plus, un prieten…

- Uite, o să-ți trimit eu unul de aici, vrei? se gândi bunica, acolo, în mintea lui.
- Vreau foarte repede. Dar să nu uiți că trebuie să aibă un suflet moale.
- Nu uit.
- Și să fie mic, fiindcă nu vreau deloc să nu ne despărțim dintr-o grabă.
- Bine, bine, îți trimit un prieten potrivit…
- Oooo, fu băiatul impresionat… Și cum îl cheamă? ar fi vrut el să mai întrebe, însă gândurile din stilou i se terminară la capătul foii…

Resemnat, dar bucuros de ceea ce află că urmează să se întâmple, rupse foaia din caiet și o strecură într-un plic verde pe care scria cu litere mari și strâmbe de emoție: “Ce bine ar fi să ajungă în cer”.