Mă trezesc cu un cumplit dor de poezie, de parcă nu mă culcasem aseară tîrziu cu ea, eu cu capul pe bătrîna mea pernă, ea cu capul pe capul meu încă tînăr, și nu stătuserăm înlănțuite pînă spre dimineață, eu cu ochii pe lucarna nopții, ea cu ochii pe monitoarele mele - biblioteci online în care șoricei de diferite forme și mărimi dau paginile, fac sortări după criterii bine alese, selectează anumite pasaje, aranjează cuvintele, le copiază acolo unde trebuie, le dau culoare și grandoare. Așa îmi explic de ce găsesc întotdeauna, fără prea mari căutări, versurile pe care doresc a le reciti, acele versuri care, în timp, mi-au cusut toate rănile din trup, au bandajat atît de bine locurile lovite de griji, dureri, nemulțumiri ce s-au năpustit în ungherele sufletului meu fără a le fi făcut, vreodată, invitație.
Mă simt îngropată sub o avalanșă de versuri albe și, spre surprinderea mea, deși nu mai am aer, sînt vie. Deși ar fi trebuit să fiu înghețată (măcar așa ca pentru un experiment science fiction), simt o fierbințeală care îmi gîdilă întreg trupul cu scaun de lemn cu tot, cu podeaua uzată, cu vecinii somnambuli de dedesubt, cu ușa schilodită, de la intrare, și cu întreg pămîntul care ne suportă, iată, norii în care plutim, uneori, cu cartiere întregi de simțăminte.
Cert este că mă aflu față în față cu o carte și un poet de care îmi tot amintesc de ceva vreme, fără să fi făcut, premeditat, legătura cu filele calendarului ori cu vremea nepotolită de afară. Tot ce știu este că figura lui, de o blîndețe neumbrită de vreo răutate a lumii, m-a bîntuit de cîteva zile, iar simplitatea poemelor sale m-a tras de lobul urechii, clinchetul acestora a intrat muzical și m-am pomenit cu o căldură și o liniște interioară pe care nicio sursă naturală nu mi-ar fi putut-o asigura într-o viață în care ordinea se arată, spectaculos, în toată dezordinea ei.
Iată trei poezii ce mi s-au prins de ochi, picături de rouă în fir de iarbă primăvăratic:
Salvați- vă prin limbă
S-au otrăvit pe văi izvoare
Și mierea adunată-n floare.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit și duhul,
De ce și graiul?!
Sculați-vă, sculați-vă, sculați-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvați-vă, salvați-vă, salvați-vă
Prin limbă și prin carte!
S-a otrăvit privighetoarea
Și firul ploii și ninsoarea.
S-a otrăvit barbar vazduhul
De ce s-a otrăvit și duhul,
De ce și graiul?!
Sculați-vă, sculați-vă, sculați-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvați-vă, salvați-vă, salvați-vă
Prin limbă și prin carte!
S-a otrăvit dulceața poamei
Și laptele din sânii mamei.
S-a otrăvit barbar văzduhul
De ce s-a otrăvit și duhul,
De ce și graiul?!
Sculați-vă, sculați-vă, sculați-vă
Din somnul cel de moarte!
Salvați-vă, salvați-vă, salvați-vă
Prin limbă și prin carte!

În limba ta
În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.
În limba ta
Þi-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.
Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în față,
Tu taci atunce
Tot în limba ta.
* * *
Morții sunt
Ca niște copii.
Trebuie să-i strigi
Seara acasă.
Să-i scalzi
Înainte de somn.
Să le închizi ochii,
Să le săruți fruntea.
Trebuie să veghezi
Să nu cadă
Din leagănul de lut.
Lăsați morții
Să doarmă în pace
Lângă roza cea albă-a
Izvorului,
Sub cerul de frunze
Al pomului.
Morții sunt
Ca niște copii
Și fiecare
Își are morții săi.

Limba noastră cea română
Sărut vatra și-al ei nume
Care veșnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.
Cânt a Patriei ființă
Și-a ei rodnică țărână
Ce-a născut în suferință
Limba noastră cea română.
Pre pământ străvechi și magic
Numai dânsa ni-i stăpână
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.
În al limbilor tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.

Răsunetul acesta, într-o limbă ce nu are pereche - limba noastră cea română, pe care poetul acesta a slăvit-o cu atîta patos, îmi stăruie ca un ecou.
Mi-e dulce limba românească, izvor de inspirație, râu de simțire și fluviu de sentimente. Este țara în care am intrat și din care nu mai vreau să plec. Mi-e dragă țara aceasta în care trăim, așa, cu bunele și relele ei, cu oamenii, cu obiceiurile, cu autenticul ei. Limba aceasta este casa mea!
Să nu spuneți acum, păi da, uite-o și pe patrioata asta! Adică, dacă ar putea avea o viață mult mai bună peste hotare și bani mai mulți nu ar pleca din țară?! Ar rămîne aici să se sacrifice?! Aiurea!
Nu. Nu vreau să evidențiez niciun sentimentalism aici. Un singur lucru vreau să întreb. Nu vi s-a întîmplat niciodată să plecați într-o excursie, în vreun concediu în care v-ați simțit minunat și, totuși, atunci cînd v-ați înapoiat și ați intrat pe ușa casei să nu fi exclamat: nicăieri nu e mai bine decît la tine acasă?!
Atunci, eu nu mai am nimic de zis.
Doar că am inima plină de poezie și de respect pentru poeți. Și o amintire cu gust dulceag despre un om, un poet care s-a dus să pecetluiască un loc mai bun.

(13 feb. 2010)