Încă îmi amintesc cum ...pașii tăi răsunau înfundat pe covorul gros și ros de vreme, în timp ce te îndreptai încet spre mine. Și mă priveai in ochi și ochii tăi erau două cavități goale, pline până la refuz de nimic. Nimicul din ei se făcea tot mai mare in timp ce te apropiai mai mult de mine, in timp ce mâinile tale ca doua ghiare ascuțite, albe si reci se ridicau să mă cuprindă. Mii de imagini și amintiri îmi invadau creierul ca niște sulițe și mă alungau în străfundurile minții. Erau ale mele?Erau ale tale? Aa…știu…Erau ale noastre! Parcă te-am mai văzut cândva.Sau poate nu…Îmi ești atât de familiar și totuși atât de străin.Și ochii tăi…nu. Găurile unde ar fi trebuit aceștia sa fie…se fac mai mari, mai mult nimic, mai mult întuneric…dar tu nu ești. Ai plecat.