OROLOGII DE DUMINICÃ
Pentru George Holobâcă poezia este un timp așteptat, o sărbătoare în care se regăsește cu cele curate și înalte, când redobândește bucuria de a pătrunde în intimitatea versului și pentru o dulce evadare în cultură și marele sclipiri ale clipei. Poezia sună la oră exactă în sufletul poetului, este prezența odihnei în poem.
Cu volumul de versuri „Orologii de duminică” apărut la Editura „Călăuza v.b.”, Deva- 2008 el testează limitele poeziei sale abordând cu mult curaj teme personale dar și teme generoase. Volumul are o variantă în limba franceză cu titlul „horologes de dimanches” permițând o interesantă deschidere spre marele bulevard cultural al Europei.
George Holobâcă încifrează gândurile sale poetice în formule personale calde și pătrunzătoare: apa visează, umbrele și flăcările sunt alături, cocorii sparg monotonia melancoliei și pun sigiliu pe mesaj, timpul este spart, poezia profundă este motivul ieșirii din peisajul cotidian pentru a descoperi silabele genezei și oglinzile de rouă. Călătoriile poetice ale autorului sunt virtuale, starea este una de respect pentru versul care îți sare în față precum lupul bătrân și pentru cultura serioasă, un gest de regăsire a spațiului etern în care credința oferă certitudini , iar macii din grâu culoarea spirituală a poeziei durabile.
Pentru Holobâcă, în mod cert, cunoașterea are ceva care dă mister și siguranță, atingerea ideii îl marchează și poezia țâșnește în cuvinte alese cu atenție, chiar cu teamă, cu sfială și bucurie, descoperirea tărâmului interzis: „mă străduiesc să fiu ecoul/cireșilor ce înfloresc cu florile-n pământ/dar și călător pe apa/ce se varsă în cer/” – ivirea luminii este câștigul său. (Cunoaștere).
Motivul cocorului care săgetează cerul spre alte patrii este unul copleșitor, dorul călătoriei cu vehiculul numit poem este o experiență spre absolut: „ vine de nicăieri/și n-ajunge la capăt/precum în zero/încap toate numerele/și rămâne totdeauna loc pentru altele// numai Dumnezeu învinge/zările fără margini/” – Ochi de cocor.
Pentru siguranța versului său poetul apelează la valorile clasice, verificate, ale poeziei române din orice vreme: Lucian Blaga și Tudor Arghezi. Dar insistă și pe valorile creștine luminoase, venind cumva dinspre cultura franceză încercată prin operele lansate în acel spațiu literar. Sunt motivele sale creatoare pe care își bazează scrisul, un scris ce continuă temele vechi și noi ale poeziei.
Creația este motivul preluat de la poetul Lucian Blaga, creație care se scurge spre relația dintre două ființe: „când a modelat lutul/lui Dumnezeu/i-au curs/printre degete stelele/” , iar de la Arghezi motivul zeilor iviți din mucegaiuri și noroi.
În poezia întitulată simplu patru se dezvăluie deschiderea conștiinței poetice a scribului spre cele eterne, spre siguranța salvării, e cineva care veghează pentru ca lumea să nu o ia razna, pentru ca făuritorii de miracole să rămână în echilibru pe un atom, brusc anul are treisprezece luni, săptămâna opt zile, ziua douăzeci și cinci de ore, dar exista șansa pentru ca poetul să fie contemporanul aceleiași secunde … Este aici prezentă partea spirituală a lumii, cea în care limitele sunt elastice și în care Iisus desparte certitudinea de incertitudine. E modul de închinare a poetului, prin vers.
În zbuciumul cotidian imaginea mamei este una a curăției: „Ană Floare Ană Floare/ mamă cu zăpadă pe rochie” (macii din grâu)
În pasta poemului scris de George Holobâcă se află idei care vibrează și care fac poezia să aibă silabe de fosfor:” străzile vibrează/cum corzile de chitară/ „ „în aerul umed îngerul ruginește/tot așteptând orologiul duminicii/” „poemul e-n genunchi/roși până la os/pe piatră/în trupul urzit/din rugăciune/” „fetele aruncă oglinzi/pe câmpii/” .
În acest joc poetic, însă, poemul pare scurtat brusc precum ramura de pom, pentru a rodi, versul este reținut, fără să lase efectele să curgă până la capăt, ceva îl împiedică pe poet să ducă suferința cuvintelor la final, e tehnica misterului, dar și aerul personal al poeziei, doar inițiați ajung să prindă frăgezimea scrierii. Uneori versurile curg fără a atinge esența, autorul acceptând starea poetică în stil propriu, cu grija de a nu sparge coaja ideii.
Totuși scriitorul acceptă sacrificiul, este unul interior, de zbatere: „dacă ai fi pasăre/ai plăti cu cântecul tău/vămile/”
Revolta împotriva dezechilibrelor sociale este una angajată, poeții ceaușiști s-au călfănit, au uitat de tronul proletar, au palate, au pus botul la trai de nababi, dar sunt deja pe pluta meduzei, alunecând în ape fără timp și ecou. Brutal este și poemul punk – poeme, cumva ieșind din tiparul poeziei, este aici și un exercițiu el experiențelor de azi în care poezia este călcată în picioare, pentru efectul experienței pe o boabă de muștar …
„ Doamne,/nu răsturna/ordinea lucrurilor/primește și toamna aceasta/ofranda livezilor/” . Peste toate este necesară intrarea în normalitate, în rod și frumos, ca șansă oferită fiecăruia.
Autorul este membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Alba – Hunedoara a mai scris: „ Armura de lut”, „Via caprelor”, „Purgatoriul cocorilor”, „Gloria zăpezii” , iar volumul actual este dedicat copiilor săi elis și iulian, ca gest suprem de cântec de duminică pentru cei care vin după noi, pentru că „ polenul din matricea lacrimii/fecundează istoria/”
Chiar dacă poezia curge simplu, fără semne prea multe, cuvintele au litere mici la început de vers, e semnul că ceva continuă dintre poet spre lume și mai departe, iată „ în piețele publice/sfinții coborâți din icoane/împart orășenilor/pâine și zale/ „
Constantin Stancu