Una din cauzele nefericirii este lipsa unei comunicări sincere. Fiecare om se consideră o insulă, preferă o falsă independență, unei relații riscante în care unul ar putea profita de celălalt. Natura m-a făcut vorbăreț. Viața nu poate fi un șir de tăceri, ascunzișuri, oricum noi vom dispare, ce va rămâne după noi este neimportant pentru alții. A te ascunde este aproape la fel cu a te sinucide încet. Astăzi sunt cam trist, timpul din urmă este cam trist. Vom vedea. Ce să vedem? Am o stare cumplită. Ferice de cei fericiți. Atașamentul meu tardiv pentru AM este vicios, nu mă ajută, iar ei nu-i oferă nimic. Prietenul la nevoie se cunoaște, ca și iubirea, de fapt iubirea este o prietenie la apogeu. Nu sunt contradictorii. Greșit s-a considerat că iubirea nu are nimic comun cu prietenia, dimpotrivă. Sexul falsifică sentimentele. Omul redevine animalul care a fost la începuturi. Recunosc că uneori gândul la o relație sexuală cu AM. mă excită, dar seamănă cu imaginile dintr-un film porno. Ori nu o iubesc suficient sau nu o consider prietenă? Poate trăda oricând, deși se consideră mult mai bună decât alte femei sau alți bărbați. Este cert că am nevoie de ea, chiar așa, ca o himeră. Nu este, evident, mediocră, am mințit de multe ori, uneori i-am caracterizat pe oameni valoroși drept mediocri. Eu pot fi mediocru, uneori sunt, trăiesc în condiții submediocre, nu am avut curajul unei aventuri existențiale, să mă dedic unei singure înclinații. Dar nu gândesc mediocru, AM nu are dreptate. Mă cunoaște destul de bine, deși avem valențe diferite, de pildă nu este atrasă de literatură în felul în care eu am înțeles arta, ca o deschidere spre metafizică. Eu apreciez mai puțin condițiile materiale. Sincer nu mă consider superior nimănui, pentru că nimeni nu este lipsit de anumite calități, în afară de handicapații genetici. Chiar acum am primit un telefon care m-a întristat profund. O persoană, F.,se plânge că nu a avut succes cu ultimul ei volum, versuri plus proză, are deja o vârstă, opt decari, a fost o femeie frumoasă, nici acum nu este urâtă, dar bolește, suferă și de mania gloriei literare. Doamne, câți nefericiți trăiesc aceastră dramă. Și totuși, e mai bine să te sinucizi încet nefăcând nimic? Oare nu face fiecare ce îi place mai mult? De ce să-i condamnăm pe cei care scriu fără să aibă succes? Desigur, există o condiție – să fii cinstit cu tine însuți, adică scrisul să fie o necesitate, nu doar un joc de-a literatura. Dar cine poate fi complet lucid? BORIS MARIAN