de aceea mă ridic strivesc în pumni carnea de pe coapse de pe brațe de pe umeri fac zob și cuvintele și tăcerile
de aceea nu mă pot resemna că și a doua zi soarele va fi înalt eu știu de când am deschis ochii știu că este negru intens pentru cei care îndură la nesfârșit cum li se desprind din suflet oameni și se îngroapă doar cei cu vertebrele drepte și inimă grea
de aceea îmi țin spatele drept îmi strâng lucrurile mai ales cărțile de la căpătâi aș vrea să mă îngroape cu ele sau să le ardă odată cu acest corp din care acum nu mai doresc nimic
de aceea corpul nu mi se supune își cunoaște bine netrăitul și neîntâmplatul el este singurul din care pot ieși ehei ce iluzie
de aceea cărțile vor face ca eu-corpul să ard mult mai parfumat mai viu și focul va fi în loc de orice lumânare de orice literă de orice plâns
de aceea nu mai rabd rezonanța suferinței în stern sau în genunchi sau în ghemul de oscioare fragile din care am crescut așa simplă și albă de-ai spune că sunt un arbust de iasomie în vânt
de aceea nu mă revolt când în mine stau și oamenii în comă și oamenii pe ultima lor secundă fiindcă atunci când am călcat dincolo pentru șase ore nu cerul s-a deschis nici pământul doar linia orizontului pe care o priveam la trei ani fără să clipesc
de aceea anul ăsta orizontul a devenit sârmă ghimpată și îmi face din răsărit o altă presimțire a trecerii dincolo ce mai contează dacă tot anul ăsta sau în alt douămiin
de aceea astăzi nu scot nici aerul din corp nici apa nici dragostea nici lanțul de viață care strânge strânge strânge