Cresc castanii cate doi, cate trei din acelasi trunchi, se hranesc cu aceeasi apa, le curge aceeasi seva rece. Si in tacerea mea ma cheama cu brate subtiri, eu nu ma clintesc, ci doar simt cum se despica din mine visele, din derma, epiderma, prin toti porii, prin par, din nari si ochi, unele curgand ca picuri de sudoare din fruct de mar, altele ciupindu-ma, rupandu-se o data cu firisoarele blonde de pe mana. Se zgarie din unghii care sa iasa primul, se musca sa fuga printre dinti. Si toate, toate pana la ultima picatura de vis ma secatuiesc de bucle si castaniu ca sa se adune, in hohot de iedera, intr-o palma uriasa cu 10, 20, 30 de degete si gheare, o palma colorata iritant, cu rasfrangeri de alb-negru, incolor, cu ras, plans, si strigat, si bocet. Palma se alungeste nebuna spre trunchiurile care cresc cate trei, cate doua dintr-unul singur, le-nvaluie pertinenta in pacatele mele, in puritatea de liliac. Iar ei se lasa astfel sedusi si-ncep sa rada, sa planga, sa strige, sa vorbeasca cu mine…in tacerea lor. Acum, lipsita de vise cum sunt goala de mine, aud cum ma cheama pietrele pe nume sa le mangai cu mainile fara amprente si parul fara culoare. Uimita ca nu mai arunca in mine cum obisnuiau odata, le ascult, obositele de prea multa apa, prea mult vant si trasnet. Palma de vise alearga sus neobosita, in timp ce eu, de jos, acopar pietre tari. Cum stau asa la pamant, goala de prea multe vise, goala de mine, stiu ca seva lor ma strabate toata…E septembrie…septembrie sunt eu, din bucle castanii pana-n talpi albe…septembrie e seva lor, a castanilor ce cresc cate doi, cate trei din acelasi trunchi…