Cuvintele mă doboară, privirile tale îndreptate asupra mea sunt ca o povară. Simt că totul pentru mine acum nu mai are sens, ceva în sufletul meu s-a rupt. Te văd ca pe un străin, deși știu că ești mult mai mult, ești poate totul sau chiar nimic. Gândurile tale, știu că sunt adresate mie, acum... Tu crezi... Ce crezi? Da, știu ce crezi, că doar eu sunt de vină, ca doar eu am greșit. Dar de ce ar fi doar vina mea? De ce nu-i și a ta?
Nu, nu zici nimic, continui să mă privești și privirea aia mă omoară, mă străpunge în adâncul inimii, îmi amintește de ceva, îmi amintește de tine, îmi amintește de noi. Aș vrea să spui ceva, dar fiecare cuvânt parcă se oprește, se oprește în inima ta. De ce nu-mi poți vorbi? De ce nu-mi poți spune tot ceea ce gândești?
Ochii ăia, Doamne, ochii ăia mă înnebunesc, sunt ațintiți asupra mea, lacrimile se preling încet pe obrazul tău, acum văd că suferi și tu. De ce aș suferi doar eu? Mă apropii de tine și mă respingi mereu. De ce? Vreau să-ți arăt că... te iubesc. Dar nu mă lași, te îndepărtezi de mine, parcă ai vrea să fugi. Dar unde te duci? Vrei să pleci departe de mine, vrei să lași totul în urmă, ai vrea să uiți, dar știi că nu poți, știi prea bine, dar te încăpățânezi. Sau poate m-ai uitat deja, iar eu nu observ...
De ce nu-mi spui ce-i cu tine? Ce-i cu noi? Simt cum totul își pierde sensul. Și îmi amintesc că „nimic din ce a fost, acum nu mai are rost”. Așa e? Mii de gânduri îmi invadează rațiunea, totul s-a oprit acum, aici. Nu mai există „va fi”, ci doar „a fost”.
Dar tu? Tu unde ești acum?

Încă te mai aștept, știi bine că te voi aștepta mereu!