Ultimul argument

Părinților mei, de 1 noiembrie.

O discuție între o generație și alta, care vine din urmă, are o limită firească de ajungere la un rezultat comun. Lucrurile se repetă în fondul lor cu fiecare generație dar forma și muzica fiecăreia este alta. Nu știu dacă pentru ultima generație este vorba despre o formă nouă, sau mai nouă, dar schimbată este sigur.

Generației noi, celei tinere, i se pare că adevărul poate fi surprins doar cu logica pe când generației vechi i se suprapune acestei afirmații și experiența vieții, cu non-logica trăirii și cu non- idealizarea unor dorințe ale oamenilor.

Părinții mei, în astfel de discuții foloseau în ultima instanță și ultimul lor argument:
,, Vei fi și tu părinte.,, un argument greu de înțeles atunci, privit ca pe un fel de reproș venit din viitor și înțeles de către noi copiii ca fiind spus cu o anume incorectitudine.

Ei știau sau simțeau doar în neputința lor de fi înțeleși de către noi copiii, principiul lui Budha, acela al cunoașterii vieții prin experiența sa nemijlocită. Era la mijloc, între noi și părinții noștrii acest paradox imposibil de rezolvat :
,,Viața are nevoie de o cunoaștere la momentul t, pe care doar experiența trăită nemijlocit la momentul t plus unu o poate asigura omului,,.
Acest paradox nu poate fi depășit de către nici un om dar poate fi cunoscut. ( Eu cred că este singurul fapt posibil.)
Părinții transmit viața, prin iubirea lor pentru copii, de la momentul t plus unu celor care o trăiesc însă la momentul t. Copiii pot ține seama de ea, ceea ce este bine, prin ascultare, dar nu înțeleg. Această situație este prima consecință a paradoxului.

Atunci nu știam că mă voi include și eu în șirul repetabil al timpului și că voi fi și eu nevoit să folosesc acest ultim argument.
Părinții mei aveau dreptate.
Nu am cum să le spun asta.
Doar să le duc flori astăzi și să mă gândesc la timp și la șirul perfect egal al generațiilor, de la începutul lumii și până la capătul vremurilor.