Frunze amorțite de vânt, cuvinte ce ard molcom în asfințit ca niște bondari arămii. Din vâslele bolnave ale zilei ai ridicat o cruce. Și cuiele uitării sângerează, cetini îndoliate pe obrazul vremii. Minunat este drumul sub roțile gândului când știi că exiști! Dar cât timp mai ai ca să răspunzi la îndoielnica întrebare: unde se ascund norii după ploaie? Se scutură hieratic în ape de cristal, sub clopot de lacăt peltic, sau își ascund faldurile cenușii într-un ochi diamantin?
Ierburi de calcar se sfărâmă sub degetele îngerului ce drămuiește agonia cerului cu o șoaptă. Și trist este stejarul când se răsucește sub vânt ca un catarg de ape, simțind nimicnicia ghindei ce l-a născut în pădurea de cremene.
Poți uita ceea ce n-ai știut nicicând? Sau ai nevoie doar de stigmatul crinului foșnind pe umărul feciorelnic al iubitei? Liber e trupul celui nenăscut, rug aprins în ciutura de stele. Fiindcă nimic din ceea ce este creat nu zăbovește la ușa iertării mai mult de un bocet iernatic.
Întrebări se cațără pe toiagul veșmântului tău, iar drumul se pierde în fumul colibei pe lângă care ai trecut. Auzi cum se naște moartea, scorpion fariseu. Și atunci apocatastaza devine în ochii tăi festin de penitență.