A fost odată un fir de iarbă necăjit, necăjit...
- Cine te-a supărat, firule? îl întrebă mama Iarbă, mângându-i încet trupul firav.
- Eu m-am supărat, răspunse el, sucindu-se și răsucindu-se pe loc.
M-am supărat pentru că nu sunt roșu.

Iarba începu să râdă, acoperită de clipocitul apei în care fiul său își văzu pentru prima oară culoarea.
- Și de ce, mă rog, ai fi vrut să fii tocmai roșu? îl întrebă ea atunci, dornică să afle.
- Pentru că am auzit că roșul e culoarea iubirii, și e cea mai vie.
Și dacă te îmbraci în culoarea asta nu treci așa de neobservat ca mine.

Atunci mama Iarbă se vorbi cu o sfeclă să rezolve împreună problema.
Fericit că dorința i-a fost îndeplinită de Doamnă Sfeclă, care n-a stat prea mult pe gânduri, firul se aplecă deasupra apei:
- Ești frumos, spuse apa, dar nu mai semeni cu tine.
O broască îl zgândări și ea:
- Oaaa...., te observ, dar nu te recunosc.
Atunci firul se necăji și mai tare. Roșul ăsta nu îl ajuta deloc să iubească pe cine îl supăra. Și dori să fie galben.

Mama Iarbă, neavând încotro, bătu la ușa Domnului Șofran, pe care îl găsi în toane bune, aplecat peste o eprubetă. Galben din cap până în picioare, firul de iarbă se oglindi iar în apa foarte sinceră:
- Ce te-ai ofilit așa? îi spuse ea.
- Nu m-am ofilit, sunt galben ca o rază de soare.
- Oaaa..., veni și broasca, privind printre degetele răsfirate cu care își acoperi ochii bulbucați… La soare mă pot uita, dar la tine ba!
Atunci firul de iarbă se spălă și de galben, gândindu-se că albastrul e culoarea lui preferată.

Mama ca mama, plină de răbdare și de înțelegere, se urcă pe treptele unui rug în vârful căruia se bronza ultima mură.
Și aceasta fu dispusă, în schimbul unei dulci sărutări de copil, să-l mânjească puțin. Numai puțin, cât să devină tot albastru.
- Cât de frumos sunt! zise el atunci primul, căutând aprobare în ochii adânci ai apei.
- Dar de ce nu te văd? zise ea, plină la ora aceea doar de albastrul văzduhului.
- Oaaa…, sări și broasca de colo, mirată. Cerule… câte pot să-i treacă unui fir de iarbă prin cap!

Descurajat, firul de iarbă privi în jur. S-ar fi tăvălit prin cenușă, ba nu, prin cărbune, numai ca să se asorteze cu tristețea ce-l făcea să-și simtă sufletul negru. Când, deodată, îi veni ideea salvatoare, care îl umplu de bucurie, de dragoste și de viață:

- Știu: o să fiu Verde!