A fost odată, în căsuța unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuțele tuturor copiilor ei mici, mulți și drăgălași, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.

De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că, dacă o să apuce să facă un pas în afara căsuței, nu o să poată să se mai întoarcă niciodată.
Fiindcă niciunul dintre frații săi, care chiuiau acuma prin văzduh, în straiele cele de sărbătoare, nu avea să revină acasă…

Mama zăpadă îi zicea mereu:
- Trebuie să-ți dai drumul și tu, dacă vrei să cunoști bucuria de-a fi…

- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel subțirel, pe care nimeni nu îl putea convinge că este extraordinar să ningi...

Dacă văzu că nu reușește deloc să-l trimită în lume, mama zăpadă se gândi să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...

- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime dispărea subit când se întâlnea cu Zăpada.

- Bine, bine, și cum să-l ajut? întrebă ea.
M-am gândit că poate mi-l iei dumneata într-o zi și-l înveți să se bucure de zbor.

Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învață.
Și nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.

- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viața ascuns prin hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viața în piept.

Și ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara și fulgul îi zise:

- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit.

Deși zăpada suferea după fiecare copil care o părăsea, totuși bucuria de a-i vedea împliniți în menirea lor era de o mie de ori mai mare.
Așa că zise:

- Du-te, fiul meu.
Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!

- Mulțumesc, mamă! grăi fulgul.

Și ieși pe ușa căsuței din nor, umplând, singur, întreg văzduhul…