mă uit la umbra mea pe coala de hârtie... e mișcarea tăcerii! apoi ascult ploaia și privesc șalul nopții... rămas în mirarea unei levitații! și-mi aduc aminte de primul tău telefon, hotărât să înceapă un an alături de mine... și prima întâlnire rostogolită pe dorința ta de a merge după cuvintele mele înțelepte! mă opresc la primul sărut... pornit de la licărul unei îmbrățișări! buzele tale mi-au șoptit despre lumea pe care au pierdut-o, șoapte imaginare! încleștarea lor semăna cu moartea unei anemone într-o lume a uitării! am auzit chemarea lor și, brusc, m-am apropiat de ele! cu toată iubirea pe care am păstrat-o în zâmbetul sufletului! ți-am luminat chipul și ți-am dezlegat inima! m-ai sărutat! și-ai exclamat, ca și cum fericirea ar fi încheiat un contract cu tine: „acum, nu mai mor!”.
mă uit la ambiția timpului de a-mi lua urmele mângâierilor tale... chiar și focul viselor în care ne-am dovedit pasionali! încerc să număr perele din fereastră, să le deslușesc lumina pe care și-o înfășoară pe șoldurile unei ore dulci! vreau să înțeleg cum mi s-a golit eprubeta în care picurasem poeme despre speranță, dor și regăsire! îmi vine să mă ascund printre pietrele care nasc cifra unui ceas cu picioare de rac! să fiu iar tânără... să mă spăl cu șampon de mere verzi... și să alerg după sfânta lumină de toamnă! îmi vine să îngân frunzele roșii de zarzăr, să gust din plânsul leagănului care mi-a înduioșat copilăria! aș putea să mă întorc în vremea albă a credinței, să strâng oase de pește, rugăciuni simple și albastre poteci spre mine, irisul unui anotimp de fluturi!

9 august 2009, 02:15