Până în clasa a cincea, nu prea m-am omorât cu învățătura și asta pentru că părinții mei munceau mult si nu prea aveau timp de mine.
O altă explicație ar mai fi că… mă credeam proastă; o părere la care au contribuit cu vârf și îndesat cei din jur.
Când mama mai făcea, din când în când, lecțiile cu mine, avea săraca, o răbdare de fier; cu vocea ei blândă, îmi dădea mură-n gură rezolvarea problemei și-mi făcea exerciții asemănătoare… doar prost să fii, să nu înțelegi!
Așa că… nu mă mai sinchiseam; dar când tata se ocupa de mine, eram… „mobilă si durere” și retardată mintal; asta pentru că mi se blocau toți senzorii, de frică.
În acel an, am cunoscut un om, care avea să-mi schimbe tot cursul vieții… un OM.
Așteptam cu înfrigurare, împreună cu colegii mei, prima întâlnire cu noul nostru diriginte și profesor, pentru că auzisem despre el că este rău și afurisit.
Gata! se terminase cu vorbitul în timpul orelor și cu chiulul; ne așteptau vremuri grele.
Dintr-o dată s-a făcut liniște. Colegii din ultimile banci, s-au ridicat primii în picioare, m-am ridicat și eu, si uitându-mă în spate, am rămas foarte surprinsă, pentru că mă așteptam să văd un bărbat înalt și solid, dar domnul nostru profesor era un bărbat mic de statură, părul care-i mai rămăsese pe marginea capului era negru și purta pe nas niște jumătăți de ochelari.
L-am „citit” din prima că vroia să ne impresioneze prin fața lui încruntată și privirea fioroasă.
Dar, asta nu m-a oprit să cred că n-o s-o îmbulinez, „pentru că ăștia mici sunt ai-dracu”, îmi spun; „să vezi ce bate ăsta la mine ca la fasole și… zău, nu știu cum să fac să-i spun că… tot degeaba”.
Într-o seară, pe când noi copiii, ne jucam în „camera mare” și părinții erau în bucătărie, la un pahar de vorbă, cu niște vecini, ne trezim cu dirigu meu la ușă.
Îmi cere caietele de teme și i le arată mamei.
- Vedeți ce caiete are? (avea dreptate, erau pline de cerneală și mâzgălituri). Ce notă îmi promiți să iei data viitoare când te ascult? Mă întrebă, profu, uitându-se fix în ochii mei.
Stau și mă gândesc: „Nota zece n-am să iau în viața mea, că-s prea proastă”, îmi spun, „șapte e o notă mediocră- deși era cea mai mare notă de-a mea de până atunci.”
- Opt, îi răspund, îndoită de ce spun și cu jumate de gură.
- Cât ai zis? Spune mai tare că nu te aud! zise profu cu tonul vocii ridicat.
- Opt! răspund și eu, pe același ton.
„No…acu-i amu, trebe să mă apuc de învățat” îmi zic.
Mă pregăteam de zor și aveam emoții pentru ziua în care voi fi ridicată în picioare să răspund profesorului și-mi spuneam: „Dacă aș ști ziua în care mă ascultă… și ce întrebare îmi pune, vai… ce bine ar fi!”
Dar iată că a venit și ziua aceea: am răspuns corect întrebării puse de profu și mi-a dat opt, deși… acum, cred că nu meritam, pentru că n-a mai pus altă întrebare, de teamă că nu voi ști să răspund. Nu-mi venea să cred!…am luat opt! înseamnă că nu sunt proastă, așa cum mă cred alții.
Acel opt a fost singurul de opt pe care l-am mai luat. De atunci toate notele mele au fost doar de zece: zece la clasă și zece la teze; neuronii mei s-au trezit la viață și jucau tontoroiu, în capul meu.
Acest OM, ne insuflase dragostea pentru geometrie și pentru asta, nu se dădea în lături să folosească umbrela, catalogul, să-și umple hainele și mâinile de cretă colorată.
N-am să uit niciodată cu câtă nerăbdare, ajunsesem să aștept, orele de geometrie.
Nu-mi luam ochii de la tablă, încercând să aflu eu, prima, ce lungime are latura sau câte grade are unghiul.
Andra-grasa, era copleșită de spontaneitatea mea, dar mie nu-mi păsa, eram cu ochii pe formele geometrice, desenate în zeci de culori pe tablă… ca pe butelie!
Îi mulțumesc profesorului de matematică pentru răbdarea și tactul de care a dat dovadă, pentru că a pus suflet în meseria lui și pentru că i-a păsat de noi.
Un OM care a scos ingineri din noi, un OM care a lăsat ceva după el: IUBIREA!
Dacă aș fi avut și la Limba Română un astfel de îndrumător, mă făceam… critic literar!