poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-05 | |
Sugrumau caii de grumazuri
deasupra unei gropi adânci pline cu apă neagră. sugrumau caii de grumazuri într-o toamnă târzie. groapa cu apă întunecată prindea viață cu fiecare leș de cal căzut. prindea viață, iar lichidul respira ultima suflare a cailor. i-am întrebat: „de ce spânzurați caii, aici, în văzul tuturor?” nu mi-au răspuns. erau trei, trei muncitori îmbrăcați în salopete albastre, pe piept li se citea numele unei firme de spânzurat cai. aveau șepci pe cap și fețe nebărbierite. oamenii treceau pe lângă groapa mare plină cu leșuri de cai dar nu se opreau, doar eu stăteam să privesc crudul ritual. am numărat o sută de cai căzuți de pe eșafod, groapa aproape se umpluse, muncitorii au început să arunce var, atât de alb încât ochii bieților cai păreau pietre vulcanice ieșite dintr-o zăpadă timpurie. apoi cei trei au plecat. eu am rămas. s-a făcut noapte și ploaia a început. era o toamnă târzie. m-am așezat pe marginea gropii și am privit cum ploaia le udă suferința. se făcuse frig iar cei trei care sugrumau caii de grumazuri, își cântau deja cântecul de beție. m-am așezat pe marginea gropii și în timp ce priveam cum ploaia udă suferința cailor, cei trei își vor fi cântat deja cântecul de beție. nu trecea nimeni pe stradă. eram doar eu cu caii morți. dintr-o dată, din noapte, a apărut un cal. a nechezat. tare. foarte tare. oprea tăcerea gropii să ajungă la mine. m-am ridicat și l-am plesnit peste bot. „taci!” i-am spus. „mulțumește zeului cailor că nu ești în groapă.”. „noi, ăștia vii, trebuie să luăm aminte, moartea nu este bună, ea este pentru morți și zei” m-am așezat înapoi pe marginea gropii. calul a venit lângă mine și mi-a răsuflat, cu nările lui mari, patetism. am tăcut amândoi și am ascultat ploaia pe cadavrele de cai sugrumați de grumaz. s-a făcut dimineață. cei trei au apărut de niciunde. au început să strângă eșafodul și să arunce pământ cu niște lopeți mari peste trupurile ude de ploaie și var ale cailor. au terminat treaba repede și au vrut să plece. din cei o sută de cai rămăsese doar o movilă de pământ. „unde mergeți?” îi întreb. „săpăm o groapă nouă”. „unde?”. „aproape”. au plecat. eu după ei și calul după mine. „trebuie să urmezi moartea” „numai așa pot scăpa de ea” îi șoptesc calului care îmi răsufla în grumaz aburul cald al dimineții.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate