Eram treaz, eram eu și chiar nu am priceput nici până astăzi ce s-a petrecut. Doar o mică lipsă de atenție și nimic, da nimic nu a mai putut fi ca înainte. Am pus piciorul pe prag și dintr-o dată am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare, era primul meu prag, eram stăpân pe acesta și nu în cele din urmă era și hotărârea mea de a construi totul. O citadelă se ridicase și uitasem de tot greul care a fost și mai ales care urma să vină. Da, eu eram eroul principal în toată povestea aceasta care vroia cu orice chip să-mi dea de cap, dar n-a fost posibil, nu avea cum să fie posibil, să dispar atât de repede, nu înainte de a pune semnul acolo unde trebuie și de a arăta că eu am făcut-o.
Deunăzi eram bulversat și chiar nu-mi puteam da seama de trebuia neapărat să arăt că am făcut eu treaba aceea și mai ales pentru cine, pentru că eram doar noi și noi știam că nu avea cine să facă treaba mai bine ca noi. Mi-a trebuit mult timp să învăț lucrul acesta, dar a fost ca un examen pe care a trebuit să-l iau, după multe restanțe.
De ce trebuie să-mi pun semnătura pentru tot felul de lucruri de nimica, doar se știa că eu le făceam cel mai bine, că sunt cel mai bun. Bătrânul nu a făcut altceva decât să-mi pună mâna pe după umeri și am înțeles totul după șoaptele acelea, pe care parcă le mai auzisem undeva. M-am grăbit imediat să-mi arăt și să arăt altora că eu sunt și nu încape nicio îndoială. Nu mică mi-a fost mirarea când am observat pe fața tuturor consternarea și bătaia de joc. Bătrânul doar a dat ușor din cap ca și cum mi-ar fi spus, lasă-i… o să-și dea singuri seama că tu ai făcut-o, nu avea cine… de fapt. M-am așezat jos ghemuit, imediat ce am avut ocazia să fiu singur și am început să plâng ca un copil, oare cine mi-a furat totul, eram furios de acuma.
Erau deja trecute multe zile în care ar fi trebuit să pun semnătura și să arăt că eu sunt cel care am fost. Oare de ce n-am putut să fiu un pic atent cu toate aceste lucruri. Într-un fel eram mulțumit că mi s-a arătat lumina, dar nu puteam accepta atâta întârziere și toleranță nelalocul ei din partea mea, răspunsuri pe care acuma trebuia să mi le dau singur. M-am întors cu fața către cel care mi-a deschis ochi, era mulțumit de ceea ce făcuse și mai ales vroia să mă lase a-mi rezolva singur problema.
Pierdut, așa se poate defini totul. Aveam o linie sub care eram nevoit să pun toate în balanță și dintr-o dată mi-am dat seama simplu că nu ține cântarul, că nu este în stare să-mi cântărească tot ceea ce aveam eu să-i pun pe cap, era depășit.
M-am uitat în jur și eram singur, cât se poate de singur. L-am căutat pe bătrânul care a deschis toată această cutie și nu l-am mai văzut. Era acolo îl simțeam, dar nu-l puteam vedea, oare de ce n-o fi vrând să-mi mai dea câteva povețe spre a învăța mai multe și mai ales cum să le împletesc pentru a nu supăra pe nimeni. La început m-a ofuscat rămânând fără aer, dar după aceea am început a mă obișnui și a urmat să pun suflet în totul, mulțumind aceluia care m-a învățat să o fac, cu toate că doar îl simțeam.
Ne-am prefăcut așa o vreme îndelungată, eu că nu-l mai vedeam, iar el că stătea ascuns, până într-o zi, când l-am văzut din nou, de data aceasta eram mult mai mulțumiți, nu mai puteam fi supărați unul pe celălalt, am văzut că greșisem încă de la început și asta nu a mai putut fi tolerat. De-acum eram eu și picioarele mele care mă duceau acolo unde le comandam și nu mi puteam da cu încălțămintea cea nouă la nimic.
Totul crescuse și se realizase așa cum am năzuit eu, pentru că numai așa puteam să-mi pun semnul acolo unde îi era locul.