lumina umedă odihnea între trunchiuri cărări descojite
îi strângeam brațul cu nuiele de foc
coborând-o în suflet
ea se elibera ca un jet d’eau
și am văzut deasupra legile
mă opream alături de trecători
stăpânindu-i
ca pe un farmec
îmi desfătau ființa ca un viciu
cu ape verzi
ce cuprindeau o dată cuvântului
prețioasă și rară tăcerea
pipăind rostul
obscenă destăinuire de la suflet la suflet
sub șuvoaie de viață privegheam
morți străini de nebunia puterii
lecuitorul de oameni trecea cu fruntea aplecată
ducând cu el colțurile interzise și nevoia de iubire
tânjea singur cu soarele
voi cei de dincolo care pășiți sub cremene
nu vă temeți de păpușile risipite?
întrebam în ceasul acela
alături de șerpi buni cărări fierbinți
și stânci umede sufletul cuprindea
citind până departe