Nu pot să închid ochii fără să-l văd, căci îi închid doar să nu-l văd pe el, c-am vrut să-l uit și m-am uitat pe mine. Nu pot să mă opresc din plâns, atât timp a trecut. Nici urmă de speranță. Nu ca să-l văd ci să-l înec, dar lacrimi nu-mi ajung.
Privesc la cer de clipe și trec prin ochii mei ca anii și nu simt alinare. Găsi-voi undeva, în colț de stele, în praf de nori, răspuns la a mea durere?!
Atâta am greșit că nu mi-a mai rămas nici drept de sus ca să trăiesc. Și n-am fot și eu om, tentat să tot greșesc... Că niciodată n-am știut să prețuiesc ceva ce e al meu.