eram frântă, cu o turbare oblică peste ochi. nu știu când, nu știu cum, poate undeva în spatele gării vechi, peste mormanele de fiare care nu mai sugerau ce au fost.

atunci mi-ai promis: nu o să-i las vreodată să te părăsească. îi aduc pe toți înapoi, să te iubească iar și iar, cum vrei tu.

dărâmam bucăți de munți, astupam orașe, ape, tot ce știam. dădeam foc în mine grânelor, în loc de tămâie. când am vrut să pun inima ai zis că de acum încolo e a ta și nu-mi dai voie. te-am crezut fără împotrivire.


azi m-ai adus înapoi liniștii, cuib izolat de lume, dintre brațe și privire.



de ce te-aș lăsa sa fii nefericita? nu ai voie! iar eu nu te voi lasa! mi-ai facut un bine aratându-mi ce frumoasă viata! nu să o amețesc, ci doar sa te cunosc. și-ncet-incet...se întâmplă!
ți-aș da mai mult, dar nu știu cum! tu poti sa-mi spui...să aduci lumina.


dacă ești cel, dacă eu sunt cea, vom pătrunde timpul arzând, totul, până când va rămâne doar diamantul. ne vom transforma, vom fi ca și cum nu am simțit, respirat, văzut, atins, altceva decât iubire.

puri, dezgoliți de vechile lumi, de vechile trăiri, vom recunoaște supremul și forțele lui de veghe așteptărilor dintre noi.

mai știi? nemurirea e ca un pian, pe clapele infinite apăsăm uneori cu timiditate pentru a compune un destin. uneori suntem inspirați de vise, alteori de coșmaruri. uneori ascultăm cu speranță interpretările altora.



http://www.trilulilu.ro/donalor3na/6defdb2503b353