20 iunie

O să încep povestirea asta tot cu un tren. Vine și mă ia din locul căruia îi spun acasă atunci când nu mai simt că sunt acasă acolo. Mă duce la altă acasă. Și atunci când nici aici nu o să mai simt nimic, o să vină să mă ducă altundeva. Și aleargă ca un cal sălbatic care fuge de cei ce vor să îi facă rău, mă duce cu mirosul de oțel încins peste tot; cred că și el speră să-mi găsesc casa cât mai curând. A obosit. A îmbătrânit de când mă tot poartă pe aripile lui de metal.

Și eu am îmbătrânit. Acum sunt mare, nu mă mai poartă așa de ușor pe umeri. În continuare văd chipurile oamenilor, săraci și triști, care și-au găsit poate locul (ne)fericirii, locul unde vor rămâne până ce vor ajunge una cu pământul. Pe fețele unora vezi poate dorința nemărginită de a ajunge la momentul acela mai repede. Alții, mai mici, văd pământul ca pe un loc de joacă. Unii – ca loc de muncă, cu mâinile și buzele crăpate. Iar eu văd toți acești oameni în timp ce trenul mă duce pe umeri spre cine știe unde.

Când eram mică nu-mi plăcea deloc să merg cu trenul. Sau cu mașina. Bănuiesc că asta înțelegea organismul meu prin a fi statornic. Nici micile excursii nu îmi făceau stomacul prea fericit.

Acum însă aș da orice să mă plimb cu trenul, dacă s-ar putea în fiecare weekend, sau chiar de câteva ori pe săptămână. Când eram mică vedeam mersul ăsta ca fiind nesfârșit pentru că așteptam cu tot suflețelul meu să ajung acasă. Acum mă interesează mai mult ce se întâmplă între urcarea și coborârea din tren. Ce locuri o să văd azi? Ce vecini de compartiment o să cunosc? Cine o să-mi facă cu mâna din gară fără să știe cine sunt? Către cine se vor îndrepta gândurile mele din timpul călătoriei? Ce muzică o să mai ascult de data asta?

Am crescut și acum e mai importantă călătoria decât scopul vizitei. Poate că, odată ajunsă, o să stau acolo câteva zile. Dar aș putea la fel de bine să mă urc în același tren înapoi.

Angelique. Perdelele flutură în compartiment. Colegii mei vizitează pentru prima oară România. Oare o să le placă? Poate le-ar place unele locuri. În niciun caz însă direcția în care se duc acum. Dar poate și ei sunt ca mine. Poate și pentru ei călătoria e cea care contează.

Gândurile mele? Într-un singur loc se duc. La cel ce mă dezamăgește de fiecare dată. Și atunci când cred că nu poate face ceva mai rău, mă uimește ajungând să își bată singur recordul la așa ceva.

Știi că despre tine vorbesc. Ce să fac? Să-ți zic că de astăzi dragostea mea condiționată se va condiționa? Sau s-o opresc de tot ca pe o mașinărie rece? Să mă prefac că nu te cunosc atunci când ne întâlnim?

Psihiatrul meu e trenul. Sunt sigură că-mi va da niște sfaturi până să cobor. Îmi va zice să mă întind pe banchetă și să îi spun totul de la început. De la început?! Serios? Parcă totuși e prea mult. Nu știu cum să fac ca să o iau de la început. Nu că aș fi uitat ceva – în niciun caz – dar poate îmi place să mă prefac că totul a fost bine la început. Să te văd și eu cum te văd alții care nu te cunosc sau care nu au avut atâta contact cu tine. Dar odată ce apropierea s-a făcut, ai acționat exact ca un virus. Aproape pe nevăzute ai introdus codul tău genetic ucigaș în celulele mele și de aici înainte totul a mers prost. Celulele mele s-au infectat una câte una, mai ales cele din inimă și, încet-încet, a început necrozarea țesuturilor. Și la fel de încet, inima mea o să se oprească.

Vecinii mei se uită pe geam și sorb ușor din cafeaua luată la suprapreț de la un chelner care știa două boabe de franceză: tocmai alea două care să îi îmbârlige.

Drumul ăsta ar trebui să mă vindece. Dar mă doare capul și aș vrea să dorm. Însă nu pot. Deși nu am mai dormit de exact douăzeci și cinci de ore, cafelele mele la preț normal din gară se pare că și-au făcut efectul.

Trenul a încetinit, pare să mă lase să mângâi florile galbene scăldate de soarele Bărăganului. E frumoasă rău țara asta. Aș vrea să le spun celor doi. Dar mi-e rușine. O să zică probabil că sunt o ciudată. Sau naționalistă. Eu nu cred că națiunea are ceva de-a face cu țara. Þara e frumoasă. Națiunea însă e pervertită de consumerism și de cerșetori.

S-a oprit. Bate puțin vântul, unduind florile de pe câmp. Mereu e o zi așa frumoasă când mă simt eu rău. Dacă ar ploua, ar fi mai bine. Dar așa parcă îmi face în ciudă. Ha ha, tu ești în starea asta deplorabilă…uită-te la mine să vezi dacă îmi pasă!

Sigur că nu-ți pasă. De ce ți-ar păsa?