Iau o sticluță și o umplu cu apă.
Mă furișez în spatele casei și torn apa pe zidul văruit. Aștept o clipă, închid ochii, mirosul varului ud îl trag adînc în nări și amintirea ta mi-aduce lacrimi de durere.
Așa te chem în gîndurile mele și așa vii cel mai repede spre mine, parcă ieri a fost.....

Veneai acasă într-o șalopetă scorțoasă de vopsea, miroseai a var, a terepentină și vopsele și totul împreună erai tu.
Obosit, nici nu-ți mai dădeai osteneala să scapi de șalopeta murdară, te aud cum spuneai lui mama, lasă-mă să stau și eu cinci minute, și adormeai istovit în fotoliu cu mîinile încrucișate pe piept.
Îți puneam încetișor o pătură pe genunchi.... totdeauna ți-era frig. Capul îți cădea puțin într-o parte și mă uitam fascinată cum la tîmple se zbătea ceva înăuntrul tău.
Te durea mereu capul, poate din cauza vopselelor, poate așa a fost soarta ta, aveai mereu buzunarele pline de antinevralgice pe care le înghițeai fără apă și eu mă scuturam de silă fiindcă știam că sînt amare.
Capul a fost destinul tău, ai plecat prea devreme din mijlocul nostru, și te văd cum la spital, în comă, te mîngîiam pe frunte, și te strîmbai de durere.
Ai vost un visător și un hasardeuer, erai mic și vesel, de cele cîteva fire de păr pe cap, făceai singur haz, spuneai; eu n-am nevoie de pieptăn...mă pieptăn cu prosopul...ochii erau mari, curioși și triști în același timp,și din cauza nasului puțin mai lung, te porecliseră toți Birlic, parcă erai fratele lui, așa de bine semănați.
Nu ai avut niciodată timp pentru noi, erai mereu la muncă, mereu pe scară, vopseai pereți.... de multe ori vopseai un apartament pentru un nimic.... pentru o carte.... Cămașa lui Hristos-pe care o venerai sau pentru un tablou minunat desenat în creion.
Era un tablou foarte mare, într-o ramă aurită, atîrna în sufragerie și înfățișa o copilă miloasă ce pansa o pasăre rănită. Toată copilăria l-am avut în față, cînd nu ai mai fost, mama l-a dat pe un preț de nimic surori ei care la rîndul ei l-a dat verișoarei noastre.
Am încercat toți, ani la rînd să-l răscumpărăm, fără izbîndă, de cîte ori o vizitez trebuie să văd tabloul tău pe care nu mai vreau să-l văd, cel puțin nu acolo.
Erai un copil mare...... îți plăcea Sîmbăta seara să stai la televizor și ce fericit erai ascultînd bancurile lui Mircea Crișan sau rîdeai mîndru de Birlic care se agita pe ecran.
Erai foarte sensibil, îți dădeau lacrimile de la orice, fie bucurie fie tristețe. De emoție ți se opreau vorbele în gît și mă uitam fascinată cum ceva rotund se zbătea în gîtul tău. Acuma știu, era mărul lui Adam.
Altădată, te văd cum stăteai cu urechea lipită de radio și ascultai pe ascuns Europa Liberă, noi nu înțelegeam nimic și așteptam bosumflați să ascultăm muzică.
Erau însă rare serile acelea, de cele mai multe ori erai undeva la lucru și parcă te văd și acum cu scara în spate pășind fluierînd pe Calea Griviței. Fluierai tot timpul și mama îți spunea cu duioșie Fluierici.
Fluierai oare ca să-ți alungi durerile sau încercai să nu bagi în seamă viața ta grea?
Sînt întrebări pe care mi le pun zilnic deși au trecut zeci de ani de cînd ai închis ochii și ne-ai părăsit.
Aveai mereu o șapcă stîlcită pe cap, erai sensibil la cap, șapca ta mirosea a tine, de multe ori, seara, o miroseam pe furiș, după atîția ani te-aș recunoaște dintr-o mie după mirosul șepcii tale.
Da, dragul meu, te chem din amintirile mele, te chem să nu te uit, nu pot să te uit, miros un pic de var umed și apari în fața ochilor mei lăuntri dar mi-e frică să nu uit multele întîmplări mărunte.... cum mă mîngîiai cînd eram bolnavă, cum mergeai cu mine la plimbare și făceai pașii mari iar eu tropăiam după tine încercînd să țin pasul. De-atunci am învățat să fac pasul mare cînd merg la plimbare.
Veneai obosit acasă, mama se plîngea de certuri mărunte cu bunica noastră, Maia, mama ta, care stătea la noi cu toate că era așa de strîmt.
Noi, cinci copii și voi trei adulți, Maia dormea pe o ladă mare în hol, sub paltoane și pălării care-i atîrnau deasupra capului.
Maia ne trimetea deseori să-i cumpărăm țigări cu bucata, 4-5 Mărășești învelite pînă la jumate într-o hîrtiuță albă.
Ea stătea nopți la rînd la coadă, jos la măcelărie ca să apuce o bucată de carne pentru noi.
În drum spre școală, pe Polizu, treceam pe lîngă un chioșc cu covrigi calzi cu susan, și-mi plăcea să-mi cumpăr un covrig moale. De multe ori te întrebam pe tine dacă ai un leu și-mi ajungea și pentru o înghețată pe băț. Aveai întotdeauna un leu și întotdeauna ai știut exact în ce buzunar să caut, am moștenit de la tine asta... și eu știu acum în ce buzunar am ceva mărunțiș.
Tot de la tine am moștenit și durerile de cap, în fiecare geantă am pastile de cap, puse peste tot să le găsesc și noaptea.
Emoțiile tale sînt acum ale mele, mi le-ai lăsat și pe ele moștenire și toate mă duc un pas mai aproape de tine. Ți le-aș da pe toate înapoi, numai să fii aici. Ai plecat regretînd, cu ultima suflare, s-au scurs lacrimi din colțul ochilor tăi, ai fi vrut să mai stai, încă nu era timpul. În noaptea aceea a fost furtună, iar sufletul meu striga spre cer să vină să mă ia pe mine......

În capelă m-am aplecat asupra ta de rămas bun, nu mai erai același, erai rigid și niciodată nu te-am văzut așa de trist.
Te-am visat ani la rîndul, mereu, în fiecare noapte visam că te-ai întors, nu erai sănătos, trebuia să te întorci la spital și plecai trist, mă trezeam mereu plîngînd, ani la rînd am plîns în fiecare noapte așteptînd să te văd în noaptea următoare. Erai atît de real în visurile mele și atît de departe. Dorința mea să te faci sănătos nu s-a împlinit niciodată. Cine spune că este frumos dincolo, nu pot să cred, tu n-ai vrut să pleci.
De multe ori îmi doresc să te văd, acum, să te văd cum arăți, aș avea atît de multe să-ți spun, n-am stat niciodată de vorbă înainte, eram prea mică, aș vrea să te cunosc cu ochii de adult, să-ți povestesc viața mea fără tine, mi-am închis durerea cu șapte lacăte, mi-e frică să-i dau drumul.
Aș vrea atît de mult să-ți pun iar pătura pe genunchi, să merg în vîrful picioarelor, să nu te trezesc, eram amîndoi veseli, tot de la tine aveam veselia, mă numeai drăgăstos „Nebunica“ eram ca tine, tot timpul pusă pe glume.
Veselia am uitat-o de mult, am uitat să rîd fără tine, zîmbetul mi-a înghețat în inimă, te caut încă, n-am acceptat plecarea ta, aș vrea să uit și mi-e frică să nu te uit.
Dacă ești undeva, și dacă-mi auzi gîndurile, așteaptă-mă.....sînt singură fără tine....aici.