te voi trece prin sufletul meu, prin solarele mele și te voi reda ție, purtând semnele iubirii: un bărbat strigându-se pe nume de copil. mai departe nu mai știu, eu plănuiesc doar lucruri mărunte.


albert einstein
"I'm not an atheist, and I don't think I can call myself a pantheist. We are in the position of a little child entering a huge library filled with books in many languages. The child knows someone must have written those books. It does not know how. It does not understand the languages in which they are written. The child dimly suspects a mysterious order in the arrangement of the books but doesn't know what it is. That, it seems to me, is the attitude of even the most intelligent human being toward God. We see the universe marvelously arranged and obeying certain laws but only dimly understand these laws. Our limited minds grasp the mysterious force that moves the constellations."

luna femininului inventa pașii de dans din sălile sale
băiatul auzea muzica
dezlegată în propriile cuvinte
mi-e delirul vânt peste pământul încins
strig după ploaie
să vină ropote reci
stingă-se focul dor ce mi-a cuprins visul
în care tu exiști ai palmele moi
îmi cuprinzi obrajii râzând ca un copil
de toate ne-ar fi închise
am aluneca ca pe suprafața oglinzii
văzând misterul neputând să-l simțim
ne-am sătura de viață
iluzie fericirea ar părea
nu am spera așteptând schimbarea imaginii
ar fi un film pentru care plătim
să vedem cum trăim marionete
în față mereu deschizi drumul
duce dincolo timpul arată clipa
când te-ai născut unde țâșnesc izvoare
chemi mă împingi în unde
înoată spre mare strigi rugătoare
ajung în ochii tăi într-o lacrimă albă
alunec pe obraz apoi la picioare
ești desculță pe coama acoperișului
mergând ca pe sârmă
e noapte cu stele te rușinezi de mine
sărutul dulce atât de cunoscut
nu pare primul îți gust sufletul de zahăr
sughițând din gât ies baloane de săpun
și fluturi de lumină
oglinda e lumea secretă
se va întâmpla în existența noastră
un cântec de leagăn
femeia din tine auzind cum crește prin ea bărbatul

cai nărăvași prea cruzi
fugiți
vântul vă deschide poarta
e mâna lunii masculine
v-ați creat în vis
milenii de-a rândul ați rupt din mine
bucăți să vă faceți sufletul alergarea
din suflarea mea am dat răsuflarea
nechează în voi și focul cel veșnic
veniți amândoi
iată-mă mister
cuprind
ascund
mătur urmele
priviți doar în față




michel foucault

"Dacă ar trebui să “povestesc” cartea lui Deleuze, iată cam care ar fi fabula pe care aș încerca s-o inventez.
Plictisită să mai aștepte ca Tezeu să iasă din Labirint, sătulă să mai pîndească pasul egal al acestuia și să-i regăsească chipul printre umbrele care trec, Ariadna s-a spînzurat. La capătul firului cu atîta dragoste împletit al identității, memoriei și recunoștinței, trupul său gînditor se rotește în jurul lui însuși. Cu toate acestea, Tezeu, parîmă ruptă, nu revine. Coridoare, tunele, beciuri și caverne, răspîntii, prăpăstii, fulgere întunecate, tunete subterane: el înaintează, șchioapătă, dansează, țopăie.
Prin savanta geometrie a Labirintului abil centrat? Nici vorbă, ci de-a lungul asimetricului, întortocheatului, neregulatului, muntosului și abruptului. Cel puțin către capătul încercării sale, spre victoria ce-i promite întoarcerea? Nici atît; el se îndreaptă cu voioșie spre monstrul fără identitate, spre disparatul fără specie, spre cel ce nu aparține nici unui ordin animal, care este om și fiară, care juxtapune în sine timpul gol, repetitiv, al judecătorului infernal și violența genitală, instantanee, a taurului. Se îndreaptă către acesta nu pentru a șterge de pe fața pămîntului această formă insuportabilă, ci pentru a se pierde împreună cu ea în extrema ei distorsiune. Și tocmai aici, poate (nu la Naxos), pîndește zeul bahic: Dionysos mascat, Dionysos deghizat, infinit repetat. Faimosul fir a fost rupt, el, care era considerat atît de solid; Ariadna a fost părăsită mai devreme decît se credea: și întreaga istorie a gîndirii occidentale e de rescris"'





prin timp vine spiritul
pe urma unei iubiri trase spre eșafod
călău e iadul
îl taie cu sabia de lumină
exact pe cuvântul sacrificiu
salvând-o întunericul cade
cortină despărțită-n două
și se dezvăluie pregătită de spectacol
scena cruzimii
flăcări țâșnite din sine
o transformă-n cenușă
ca și cum nu ar fi fost vreodată posibilă
durerea supremă
aici războinicul așează primul diamant
din coroana adevărului
semn

prin timp vine sufletul
pe urma unei iubiri protejate
recunoscând calea așează al doilea diamant
din coroana adevărului
semn